— Minţi! urlă Mitea. De ce te-ai speriat aşa? Am priceput acum unde e!...

Şi ieşi valvârtej afară. Fenia, care îngheţase de groaza când se pomenise în casă cu el, răsuflă uşurată că scăpase atât de ieftin, deşi îşi dădea foarte bine seama că nu păţise nimic numai pentru că Mitea nu avea nici un moment de pierdut. Când să iasă pe uşă, totuşi, făcu un lucru atât de neaşteptat, încât amândouă – şi Fenia, şi bătrâna Matriona – rămaseră buimăcite: pe masă se afla o piuliţă de aramă cu pisălogul ei, care nu putea să fie mai lung de un sfert de arşin; cu o mâna pe clanţă, Mitea înşfacă cu cealaltă, din zbor, pisălogul şi, vârându-l în buzunar, o şterse pe-aci încolo.

— Dumnezeule, să ştii că vrea să omoare pe cineva! striga Fenia gesticulând.

IV - PE ÎNTUNERIC

Încotro alerga aşa Mitea? De astă dată nu mai încăpea nici o îndoială: „Nu putea să se ducă decât la Fiodor Pavlovici! De la Samsonov a întins-o imediat acolo, e limpede ca lumina zilei! Acum a ieşit în vileag toată intriga, toată minciuna...” se frământa el cu mintea învolburată de gânduri. Trecu pe lângă ograda Mariei Kondratievna fără să intre înăuntru: „Nu are nici un rost, nu, nu... să nu prindă de veste... altfel, se duc imediat să-i dea de ştire, sa mă vânda. Maria Kondratievna trebuie să fie amestecată şi ea în complot ca şi Smerdiakov, probabil pe toţi i-a cumpărat, cu siguranţă toţi!” Socoti că-i mai bine să schimbe drumul; făcu, un ocol destul de mare, apucând pe o străduţa lăturalnică, străbătu Dmitrovskaia şi, după ce trecu peste podeţ, ieşi o ulicioară pustie, pe care nu locuia nimeni, străjuită pe o parte de gardul de nuiele al unei grădini de zarzavat, iar pe alalta de zăplazul înalt şi solid ce împrejmuia grădina lui Fodor Pavlovici. Alese un loc pe unde, după cum vorbea lumea, se pare că sărise odinioară Lizaveta Smerdeaşciaia. Dacă ea a putut să-l sară, îi trecu prin gând deodată, de ce n-aş putea şi eu?” Făcându-şi vânt, se prinse cu mâinile de creasta ulucilor, apoi îşi încorda cu nădejde braţele şi, dintr-un salt, se pomeni călare pe gard. Micuţa clădire a băii din grădină se zărea în apropiere, dar, de unde stătea el, putea să vadă şi ferestrele luminate ale casei. „Am avut dreptate, iatacul bătrânului e luminat, e acolo cu el!” Mitea sări în grădină. Deşi ştia că Grigori zăcea în pat şi că Smerdiakov era, probabil, şi el bolnav, aşa cum i se spusese, deci n-avea cine să-l audă, se tupilă totuşi instinctiv, încremenind locului, cu urechea la pândă. Pretutindeni domnea o tăcere mormântală, nu se auzea nici un freamăt şi, ca un făcut, până şi vântul încetase să mai adie.

„Doar tăcerea foşneşte”, îi trecu prin minte un vers.

„Numai să nu fi prins careva de veste când am sărit, dar cred că n-a auzit nimeni.” Stătu o clipă fără să se clintească, apoi o porni tiptil prin grădină, căutând să calce numai pe iarbă; înconjură cu băgare de seamă copacii şi tufele ce-i ieşeau în cale, înaintând hoţeşte şi trăgând cu urechea la fiece pas.

Trecura vreo cinci minute până să se poată apropia pe furiş de geamul luminat. Ţinea minte că sub fereastră creşteau câteva tufe mari, înalte şi dese, de călini şi de bozii. Uşa spre gradina din latura stângă a casei, era încuiata, după cum se putu încredinţa, cercetând-o cu atenţie în momentul când se strecură pe lângă ea. În sfârşit, ajunse în dreptul tufelor şi se piti după ele. Abia dacă mai îndrăznea să sufle. „Să mai aştept puţin, chibzui el, dacă m-or fi auzit sărind gardul, probabil că stau şi ascultă, să vadă ce-a fost... numai de nu mi-ar veni să tuşesc... sau să strănut...”

Ramase aşa locului vreo două minute; inima îi bătea în piept cu putere, încât simţea uneori că se înăbuşă. „Degeaba, ca tot n-o să se potolească, se gândi el, nu pot să mai aştept!” se dosise după un tufiş peste care cădea lumina ferestrei „Călinul, şopti el fără să vrea, ce boabe roşii are!” Tiptil, păşind cu cea mai mare grijă, ca să nu facă nici un zgomot, se apropie de geam şi se ridică în vârful picioarelor. Dormitorul lui Ivan Fiodorovici i se înfăţişa ca în palmă. Era o încăpere destul de mică, din care un colţ era despărţit de restul camerei prin nişte paravane roşii „chinezeşti”, cum îi plăcea lui Fiodor Pavlovici să spună. „Paravanele chinezeşti! îi fulgera prin gând lui Mitea. Gruşenka trebuie să fie acolo, după ele!” Privirile i se opriră asupra lui Fiodor Pavlovici. Bătrânul se dichisise cu un halat nou de mătase, în dungi, peste care era încins cu un şnur tot de mătase cu ciucuri. Mitea nu ţinea minte să-l fi îmbrăcat vreodată până atunci. Proaspăt primenit, purta o cămaşă elegantă de olandă, cu butoni de aui. Pe cap avea legătura aceea roşie cu care îl văzuse Alioşa ultima oară. „E gătit foc”, îşi spuse Mitea. Fiodor Pavlovici stătea în dreptul geamului cu o expresie gânditoare pe faţa; deodată, înălţă fruntea şi ascultă câteva clipe cu urechea ciulită, dar, cum nu se auzea nici un zgomot afară, se îndrepta spre masă şi-şi umplu pe jumătate paharul cu coniac, deşertându-l dintr-o sorbitură. Oftă din adânc, zăbovi câteva clipe, apoi se apropie distrat de oglinda dintre cele doua ferestre şi ridică puţin legătura de pe frunte ca să-şi examineze vânătaile şi rănile care tot nu se vindecaseră încă. „E singur, se dumeri Mitea, îmi face impresia că-i singur.” Fiodor Pavlovici se depărta de oglindă şi, întorcându-se pe neaşteptate spre fereastră, aruncă o privire în curte. Mitea se trase repede în umbra tufişului.

O bănuială îi stăruia totuşi înfipta în inimă ca un ac: „Păi dacă n-o fi după paravan, poate c-o fi dormind”. Pavlovici se depărta de fereastră. „Nu, din moment ce s-a uitat pe geam, înseamnă că n-a venit încă; de ce ar mai privi în bezna nopţii?... Îl mistuie nerăbdarea...” Mitea se uită iar spre fereastră şi începu din