semnat „O mama”. M-am gândit la început să spun „O mamă contemporană”, dar am avut oare care îndoieli, şi atunci m-am decis să iscălesc „O mamă”, parcă-i mai frumos, aşa, ca ţinută morala, şi pe urmă mi-era teamă să nu facă vreo legătură între cuvântul „contemporană” şi revista Contemporanul{5}, ar fi fost oarecum o amintire destul de amară din pricina cenzurii... Vai de mine, dar ce ai, ce s-a întâmplat?

— Doamnă, izbucni Mitea în cele din urmă, sărind de pe scaun, cu mâinile împreunate a disperată implorare, să ştiţi că încep să plâng, zău că plâng dacă mai amânaţi o singură clipă ceea ce cu atâta generozitate...

— Plângi, Dmitri Fiodorovici, plângi! E atât de bine să plângi... când ai un drum atât de lung în faţa dumitale, lacrimile au să-ţi uşureze inima, lasă, c-o să te întorci înapoi şi ai sa vezi cum o să te bucuri atunci. O să alergi într-un suflet din Siberia până aici, ca să ne putem bucura împreună...

— Dar daţi-mi voie să spun şi eu un cuvânt! răcni deodată Mitea. Pentru ultima oară, vă rog, vă conjur, spuneţi-mi, puteţi să-mi daţi azi suma făgăduită? Dacă nu, când să vin după ea?

— Care sumă, Dmitri Fiodorovici?

— Cele trei mii de ruble pe care mi le-aţi promis... pe care cu atâta mărinimie...

— Trei mii de ruble? De unde să am eu trei mii de ruble? rosti cu o candida mirare doamna Hohlakova.

Mitea simţi ca o sfârşeala...

— Bine, dar... adineauri... ziceaţi... chiar aţi spus că e ca şi când i-aş avea în buzunar...

— A, nu, m-ai înţeles greşit, Dmitri Fiodorovici. Dacă-aşa, m-ai înţeles greşit. Eu vorbeam despre minele de aur... adevărat că ţi-am promis c-o să ai mai mult de trei mii de ruble, infinit mai mult, acum mi-aduc aminte, dar când ţi-am, spus asta mă gândeam la minele de aur, numai şi numai la ele

— Şi banii? Cum rămâne cu cele trei mii de ruble! exclamă prostit Dmitri Fiodorovici.

— O, dacă ţi-ai închipuit cumva c-o să-ţi dau bani, să ştiu că n-am de unde. N-am nici o lăscaie deocamdată. Tocmai mă războiesc cu vechilul meu, aşa că zilele astea am fost nevoită să împrumut cinci sute de ruble de la Miusov. N-am bani, zău n-am! De altfel, Dmitri Fiodorovici, chiar să fi avut, tot nu ţi i-aş fi dat. În primul rând, nu obişnuiesc sa împrumut pe nimeni. Banii daţi cu împrumut înseamnă prietenie stricată. Şi în special dumitale pentru nimic în lume nu ţi-aş da, pentru că îmi eşti drag şi vreau cu orice chip sa te salvez, pentru că singurul lucru de care ai nevoie în momentul de faţă sunt minele de aur, da, da, aşa cum îţi spun, minele de aur!...

— Ei, fir-ar al dracului!... răcni Mirea trântind cu pumnul în masă.

— Aaa! ţipă speriată doamna Hohlakova, zburând în celălalt capăt al salonului. Mitea scuipă şi, răsucindu-se pe călcâie, ieşi cu paşi mari din odaie, apoi afară, în bezna nopţii. Mergea pe stradă ca un nebun, bătându-se cu pumnii în piept exact în locul unde se lovise deunăzi pe înnoptat, în plin câmp, ultima oară când se întâlnise cu Alioşa. Ce semnificaţie vor fi avut oare aceste lovituri în piept, aplicate exact în acelaşi loc, şi ce voia să arate cu asta – era deocamdată o taină pe care nimeni în lume n-o cunoştea, pe care n-o dezvăluise nici măcar lui Alioşa, o taină care ascundea pentru el un lucru mult mai cumplit decât dezonoarea: moartea, sinuciderea, aşa cum hotărâse în ultimă instanţă, în cazul când nu ar fi putut sa facă rost de cele trei mii de ruble pe care voia s i le restituie Katerinei Ivanovna; numai aşa spera să smulgă locul acela, de la piept, infamia pe care o purta cu sine şi i împovăra greu conştiinţa. Toate acestea însă se vor lămuri pe deplin la vremea lor; deocamdată mă mulţumesc să vă spun că, după ce se spulberă şi ultima-i nădejde, omul ăsta voinic ca un taur, nu apucă să se depărteze nici zece pasi de casa doamnei Hohlakova şi începu a plânge ca un copil. Mergea drept înainte, ştergându-şi în neştire lacrimile cu pumnii. La un moment dat, tocmai când să iasă în piaţă, se izbi din mers de cineva. O băbuţă, pe care era cât pe ce s-o răstoarne, dădu un ţipăt ascuţit.

— Păcatele mele, era să mă omoare! De ce nu te uiţi, derbedeule!

— A, dumneata erai? exclamă Mitea, recunoscând-o pe întuneric.

Era bătrâna slujnică a lui Kuzma Samsonov, pe care avusese răgazul s-o observe în ajun.

— Dar mătăluţă cine eşti, maică? îl întrebă cu alt glas băbuţa. Cu orbecăiala asta ce pot eu să văd?

— Stai la Kuzma Kuzmici, nu? Nu-l îngrijeşti dumneata?

— Chiar aşa, maică; dădui acum o fugă până la Prohorîci... Da' parcă nu te-aş cunoaşte!

— Spune, mătuşica, Agrafena Aleksandrovna mai e încă la dumneavoastră? întrebă Mitea arzând de nerăbdare. Am condus-o chiar eu astă-seară până acolo.

— A fost, măicuţă, a fost; a stat puţin la noi şi a plecat.

— Cum? A plecat? urlă Mitea. Când a plecat?

— Păi, n-a stat decât olecuţă, i-a spus niscai snoave lui Kuzma Kuzmici, de l-a mai făcut să râdă, şi şi-a luat valea.

— Minţi, talpa-iadului! răcni Mitea.

— Valeu! se sperie băbuţa, dar Mitea se şi făcuse nevăzut.

Alerga cât îl ţineau picioarele spre casa Morozovei. Nu trecuse nici un sfert de ceas de când Gruşenka plecase la Mokroe, şi Fenia şedea în bucătărie cu bunica ei, Matriona, bucătăreasa, când dădu buzna înăuntru „căpitanul”. Dând cu ochii de el, Fenia începu să ţipe ca din gură de şarpe.

— Ţipi, ai? zbieră la ea Mitea. Unde e? şi, fără să-i mai dea răgaz fetei, amuţită de spaimă, să scoată o vorbă, îi căzu la picioare:

— Fenia, pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi unde este?

— Nu ştiu, conaşule, zău dacă ştiu, Dmitri Fiodorovi. Habar n-am, să mă omori cu zile şi tot n-aş putea sa-ţi spun, se jura Fenia. Doar aţi plecat împreună astă-seară...

— S-a întors înapoi!...

— Conaşule dragă, zău nu s-a întors, să mă bată Durnneze