― Dar chiar aşa şi eşti!

― Oricum, n-ai nici un drept să mă judeci. Eşti plină de păreri lipsite de orice bază şi pe care nu le-ai verificat niciodată. Nu iubeşti pe nimeni. Îi urăşti pe toţi oamenii. Pentru ca cineva să-ţi placă, ar trebui să fie înzestrat cu şase picioare în loc de două şi cu două mandibule în loc de buze!

Méliès îi înfruntă privirea mov, care devenise dură.

― Copil răsfăţat ce eşti! Nu faci decât să te lauzi că ai avut dreptate! Eu unul, stau la locul meu chiar şi când greşesc.

― Nu eşti decât un...

― Decât un om obosit şi care s-a arătat mult prea răbdător cu o ziaristă care îşi petrece timpul desfiinţându-l, numai ca să se pună în valoare faţă de cititori.

― Nu e nevoie să mă insulţi, plec.

― Sigur că da, e mult mai uşor să fugi decât să înfrunţi adevărul. Şi unde pleci, mă rog? Te duci să te repezi la maşina de scris ca să scoţi povestea asta la lumina zilei? În ce mă priveşte, eu prefer de departe să fiu un poliţist care greşeşte decât o ziaristă care are dreptate. I-am lăsat pe cei doi Ramirez în pace, dar din cauza ta şi a dorinţei tale de-a te remarca, ei riscă, totuşi, să-şi sfârşească zilele după gratii!

― Nu-ţi dau voie...

Laetitia era pe punctul să-l pălmuiască. El o prinse de încheietură cu o mână caldă şi fermă. Privirile li se ciocniră, irişii negri lovindu-se de inşii mov: o pădure de abanos împotriva unui ocean tropical. Le veni pe loc să râdă şi, laolaltă, râseră. Râseră în hohote.

Ce naiba! Tocmai rezolvaseră enigma vieţii lor şi intraseră în contact cu o altă lume, paralelă şi minunată, o lume în care oamenii construiau roboti solidari, comunicau cu furnicile şi stăpâneau metoda crimei perfecte. Şi acum stăteau aici, pe strada aceasta mohorâtă, ciondănindu-se ca nişte ţânci, în loc să-şi împărtăşească gândurile şi să chibzuiască, mână în mână, la clipele trăite în afara timpului!

Laetitia îşi pierdu echilibrul şi, ca să poată râde mai bine, se aşeză pe trotuar. Era trei dimineaţa. Erau tineri, erau veseli şi nu le era deloc somn.

Laetitia se linişti prima.

― Scuză-mă! Am fost o proastă.

― Ba nu, nu tu. Eu am fost.

― Ba da, eu am fost.

Din nou, râsul îi copleşi. Un petrecăreţ întârziat, care se întorcea acasă destul de ameţit, măsură cu o privire plină de milă cuplul acela de tineri fără adăpost care nu avea alt loc unde să se zbenguie în afară de trotuar. Méliès o ajută pe Laetitia să se ridice.

― Hai să mergem.

― De ce? întrebă ea.

― Doar n-ai de gând să-ţi petreci noaptea pe caldarâm?

― De ce nu?

― Laetitia mea atât de raţională, ce e cu tine?

― M-am săturat să mai fiu atât de raţională, asta e! Singurii care au dreptate sunt descreieraţii, aşa că vreau să fiu şi eu la fel ca toţi Ramirez-ii din lume!

O trase într-un colţ, sub streaşina unei uşi, pentru ca roua dimineţii să nu-i ude părul mătăsos şi trupul atât de delicat sub taiorul subţire, de culoare neagră.

Erau foarte aproape unul de celălalt. Fără să clipească, Méliès întinse mâna, vrând să-i mângâie chipul. Ea se feri.

171. POVESTEA MELCULUI

Nicolas se tot foia în pat.

― Mămico, nu reuşesc să mă iert pentru că m-am dat drept zeul furnicilor. Ce-am putut să fac! Cum aş putea să-mi îndrept greşeala?

Lucie Wells se aplecă spre el:

― Ce e bine şi ce e rău ― cine o poate şti?

― Sigur că e rău. Mi-e atât de ruşine! Am făcut cea mai mare prostie ce se poate închipui.

― Nu poţi să ştii niciodată sigur dacă ai făcut bine sau rău. Vrei să-ţi spun o poveste?

― Te rog, mămico!

Lucie Wells se aşeză la căpătâiul fiului ei.

― E o poveste chinezească. Au fost odată doi călugări care se plimbau prin grădina unei mânăstiri taoiste. Deodată, unul vede pe jos un melc care le tăia drumul. Însoţitorul lui era gata să-l strivească din greşeală, când el l-a oprit la timp, şi aplecându-se, a cules animalul. "Uite, era cât pe ce să strivim melcul ăsta. Or, el reprezintă o viaţă şi, prin ea, un destin care trebuie să se împlinească. Melcul ăsta trebuie să supravieţuiască şi să-şi ducă mai departe ciclurile de reîncarnare." Şi puse cu grijă melcul în iarbă. "Inconştientule! a exclamat înfuriat celălalt călugăr. Salvându-l pe melcul ăsta prăpădit, pui în pericol salatele pe care grădinarul le cultivă cu atâta grijă. Ca să salvezi o viaţă oarecare, nimiceşti lucrarea unuia dintre fraţii noştri."

Amândoi începură atunci să se certe, sub privirile curioase ale unui alt călugăr ce trecea pe acolo. Cum nu izbuteau să cadă de acord, primul călugăr a propus: "Haide să-i vorbim despre asta marelui preot, deoarece numai el este destul de înţelept ca să hotărască cine din noi are dreptate." S-au dus, aşadar, la marele preot, urmaţi de al treilea călugăr, intrigat de cele întâmplate. Primul călugăr a povestit cum salvase un melc şi deci păstrase o viaţă sacră, care conţinea alte nenumărate existenţe viitoare sau trecute. Marele preot a ascultat, a dat din cap, după care a rostit: "Ai făcut ceea ce se cuvenea. Ai avut dreptate." Cel de-al doilea preot a sărit pe loc: "Cum? Să salvezi un melc mâncător de salate şi de legume e un lucru bun? Ar fi trebuit, din contră, să-l strivească, pentru a feri grădina de zarzavat datorită căreia avem zilnic o mâncare atât de gustoasă!" Marele preot a ascultat, a dat din cap şi a rostit: "E adevărat. Asta ar fi trebuit să facă. Ai dreptate." Cel de-al treilea călugăr, care rămăsese până atunci tăcut, făcu un pas înainte: "Dar punctele lor de vedere sunt diametral opuse! Cum ar putea avea dreptate amândoi?" Marele preot I-a privit îndelung pe acest al treilea interlocutor. A chibzuit,