Nicolas sforăia uşurel, liniştit de-acum. Lucie îl acoperi cu grijă, înduioşată.

172. ENCICLOPEDIE

ECONOMIE: Odinioară, economiştii considerau că o societate sănătoasă este o societate în expansiune. Procentul de creştere a profitului servea de termometru care măsura sănătatea oricărei structuri: stat, întreprindere, masă salariată. Este, totuşi, imposibil să mergi mereu înainte, cu aceeaşi viteză. A venit timpul să oprim expansiunea înainte ca ea să se reverse peste noi şi să ne strivească. Expansiunea economică nu poate avea viitor. Nu există decât o singură stare durabilă: echilibrul forţelor. O societate, o naţiune sau un muncitor sănătos sunt o societate, o naţiune sau un muncitor care nu afectează şi nu sunt afectaţi de mediul înconjurător. Nu trebuie să ne mai propunem să cucerim, ci, dimpotrivă, să ne integrăm în natură şi în cosmos. Nu ar trebui să existe decât un singur consemn: armonie. Întrepătrundere armonioasă între lumea exterioară şi lumea interioară. Fără violenţă şi fără pretenţii. În ziua când societatea omenească nu va mai avea vreun sentiment de superioritate ori de teamă faţă de un fenomen natural, omul se va afla în homeostazie cu Universul. Va cunoaşte echilibrul. Va înceta să se mai proiecteze în viitor şi nu-şi va mai fixa obiective îndepărtate. Va trăi în prezent, pur şi simplu.

EDMOND WELLS,

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

173. EPOPEE ÎNTR-UN CANAL

Escaladează cu toţii un coridor cu pereţi zgrunţuroşi. 103 strânge între mandibule coconul de fluture al misiunii Mercur. Urcă încet. Din când în când, o lucire venită de sus luminează coridorul nesfârşit. Libărcile îi fac atunci semn furnicii să se lipească de perete şi să-şi tragă antenele pe spate.

Adevărul este că ele cunosc foarte bine ţinutul Degetelor, deoarece, imediat după semnalul luminos, se aude un vacarm înspăimântător şi un corp greu, cu miros pătrunzător, cade perpendicular prin culoarul vertical.

― Ai aruncat sacul de gunoi în ghenă, dragă?

― Da. Să ştii că era ultimul. Trebuie să cumperi altele, mai mari. Astea erau prea puţin încăpătoare, crede-mă.

Insectele înaintează, atente să nu fie surprinse de noi avalanşe.

Unde mă duceţi?

Acolo unde vrei să ajungi.

Urcă mai multe etaje, după care se opresc.

Am ajuns, spune libarca cea bătrână.

Veniţi cu mine? întreabă 103.

Nu. Un proverb de-al nostru spune: "Fiecare să-şi vadă de treburile lui. " Descurcă-te singură. Tu îţi eşti cea mai bună aliată.

Apoi, bătrâna îi arată o scobitură în trapa jgheabului de deasupra lor, prin care 103 poate ieşi direct în chiuveta din bucătărie.

103 se strecoară prin orificiu, strângând cu putere coconul.

Dar ce caut eu aici? se întreabă ea. Ea, care se teme atât de mult de Degete, se plimbă chiar înăuntrul cuibului lor!

Pe de altă parte, a ajuns, totuşi, la o asemenea distanţă de oraşul şi de lumea ei, încât ştie ca cel mai bun lucru pe care îl poate face este să meargă mal departe, tot mai departe.

Luptătoarea păşeşte prin ţinutul, acesta ciudat, în care totul are nişte forme geometrice de o regularitate desăvârşită, şi ronţăind o fărâmitură de pâine căzută pe jos descoperă bucătăria.

Ca să-şi dea curaj, ultima supravieţuitoare a cruciadei fredonează un cântecel belokanian:

Vine o clipă când

Focul înfruntă apa

Cerul înfruntă pământul

Susul înfruntă josul

Micul înfruntă marele

Vine o clipă când simplul înfruntă multiplul

Cercul înfruntă triunghiul

Întunericul înfruntă curcubeul.

Dar chiar în vreme ce fredonează melopeea, 103 simte cum frica o cuprinde din nou, iar paşii îi devin şovăitori. Când focul înfruntă apa, ţâşnesc aburi; când cerul înfruntă pământul, ploaia inundă totul; când susul înfruntă josul, ameţeala nu întârzie să apară...

174. CONTACT TĂIAT

― Sper că prostia ta nu va avea urmări prea grave.

În urma incidentului "divin", se hotărâseră să distrugă maşina "Piatra de la Rosetta". Chiar dacă acum Nicolas se căia, era mai bine să-l ferească de orice nouă veleitate divină. La urma urmei, nu era decât un copil. Dacă foamea ajungea să îl chinuiască prea rău, ar fi fost în stare să facă iarăşi prostii.

Jason Bragel extrase unitatea centrală a ordinatorului şi o călcară cu toţii în picioare, până ce nu mai rămaseră decât fărâme.

"Contactul cu furnicile e tăiat definitiv", îşi ziseră ei.

Era periculos să vrei să fii prea puternic într-o lume atât de fragilă. Edmond Wells avea dreptate. Era prea devreme, şi cea mai mică greşeală putea să aibă efecte devastatoare pentru întreaga lor civilizaţie.

Nicolas îşi privi tatăl drept în ochi.

― Nu-ţi fă griji, tăticule. Mai mult ca sigur că n-au înţeles mare lucru din tot ce le-am înşirat.

― Să sperăm, băiete. Să sperăm!

Degetele sunt zeii noştri, vociferează printr-un feromon înflăcărat o rebelă, ţâşnind din perete. Pe loc, un soldat îşi basculează abdomenul sub torace şi trage. Deista se prăbuşeşte. Cu un ultim reflex, rebela îşi întinde trupul fumegând, închipuind o cruce cu şase braţe.

175. YIN ŞI YANG

În zorii zilei, Laetitia Wells şi Jacques Méliès se îndreptară spre apartamentul tinerei ziariste. Din fericire, acesta se afla în imediată apropiere. Asemenea soţilor Ramirez şi, odinioară, a unchiului ei, ea preferase să locuiască la liziera pădurii Fontainebleau. Cartierul ei era însă mult mai plăcut decât cel în care se situa strada Phoenix. Aici existau străzi adevărate, cu magazine de lux, numeroase spaţii verzi, ba chiar un teren de mini-golf şi, bineînţeles, un oficiu poştal.

Ajunşi în salon, se descotorosiră de hainele umede şi se lăsară să cadă în fotolii.

― Îţi mai este somn? întrebă prevenitor Méliès.

― Nu, eu am reuşit, totuşi, să dorm puţin.

În ce îl privea pe el, doar junghiurile şi crampele din muşchi îi mai aminteau de noaptea în care nu închisese o clipă ochii, prea ocupat fiind să o contemple pe Laetitia. Mintea îi era însă trează, gata pentru noi enigme şi aventuri. Nu trebuia decât ca ea să-i ceară să înfrunte şi alţi balauri!

― Vrei puţin hidromel? Băutura zeilor Olimpului şi a furnicilor...

― Vai, te rog să nu mai rosteşti niciodată cuvântul ăsta. Nu vreau să mai aud niciodată, niciodată, dar