câteva clipe până când privirea i se limpezi. În cele din urmă reuşi să privească în sus şi văzu silueta îndesată a lui Mikhail Pinsky, căpitanul local de poliţie.

Ar fi trebuit să se aştepte la asta. Scăpase prea uşor după acea încăierare din februarie. Poliţiştii nu uitau niciodată asemenea lucruri.

În acelaşi timp, îl văzu pe Isaak luptându-se cu aghiotantul lui Pinsky, Ilya Kozlov, şi cu alţi doi poliţişti.

Grigori rămase culcat la pământ. Nu avea de gând să riposteze, dacă acest lucru ar fi fost posibil. Dacă Pinsky s-ar fi răzbunat, poate s-ar fi simţit satisfăcut în cele din urmă.

În următoarea secundă însă, nu-şi mai putu menţine hotărârea.

Pinsky ridică barosul. Într-o fracţiune de secundă, Grigori îşi recunoscu propria unealtă, pe care o folosea pentru baterea modelelor în nisipul de formare. Apoi, aceasta coborî spre capul său.

Se rostogoli spre dreapta, însă Pinsky îşi curbă lovitura, aşa încât unealta din lemn masiv de stejar se năpusti peste umărul stâng al lui Grigori. Acesta răcni de durere şi de mânie. În timp ce Pinsky îşi recăpăta echilibrul, Grigori sări în picioare. Braţul stâng îi era inert şi nefolositor, însă nu avea nimic la dreptul, aşa că şi-l trase în spate ca să îl pocnească pe Pinsky, indiferent de consecinţe.

Însă nu mai apucă să dea lovitura. Două siluete pe care nu le remarcase până atunci ieşiră ca din pământ în ambele părţi, purtând aceleaşi uniforme negre cu verde şi îl înşfăcară de braţe, ţinându-l bine. El încercă să se elibereze din strânsoare, dar nu izbuti. Îl văzu ca prin ceaţă pe Pinsky ducând ciocanul în spate şi lovindu-l. Lovitura îl nimeri în piept şi îşi simţi coastele rupându-se. Următoarea lovitură veni ceva mai jos, în burtă. Spasmele îl făcură să-şi vomite micul dejun. Apoi, o altă lovitură îl nimeri în tâmplă. Îşi pierdu cunoştinţa o clipă şi, când îşi reveni, atârna fără vlagă în strânsoarea celor doi poliţişti. Isaak era ţinut şi el la fel de alţi doi.

— Ei, te-ai mai calmat? rosti Pinsky.

Grigori scuipă sânge. Îl durea tot trupul şi simţea că nu mai poate gândi. Ce se întâmpla? E drept că Pinsky îl ura, dar trebuie că se întâmplase ceva care declanşase acel atac. În plus, era o dovadă de îndrăzneală din partea lui Pinsky să acţioneze astfel chiar în mijlocul fabricii, înconjurat de muncitori care nu aveau niciun motiv să-i placă pe poliţişti. Trebuie să fi existat un motiv pentru care se simţea atât de sigur pe sine.

Pinsky legănă barosul în mână, cu o expresie gânditoare pe chip, de parcă ar fi cântărit avantajele unei noi lovituri. Grigori se pregăti sufleteşte şi se luptă cu ispita de a cere îndurare. Apoi Pinsky îl întrebă:

— Cum te numeşti?

Grigori încercă să vorbească. La început îi ieşi din gură doar sânge. În cele din urmă izbuti să bolborosească:

— Grigori Sergheievici Peshkov.

Pinsky îl lovi din nou în stomac. Grigori gemu şi vomită sânge.

— Mincinosule, rosti Pinsky. Cum te numeşti?

Îşi ridică din nou barosul. Konstantin făcu un pas de lângă strung şi ieşi în faţă.

— Domnule căpitan, acest om este Grigori Peshkov! protestă el. Îl ştim cu toţii de ani de zile!

— Nu mă minţi, zise Pinsky. Ridică ciocanul şi spuse: Sau o încasezi şi tu.

Mama lui Konstantin, Varya, interveni şi ea:

— Nu-i nicio minciună, Mikhail Mihailovici, spuse ea.

Faptul că îi folosea al doilea nume arăta că îl cunoaşte bine pe Pinsky.

— Chiar este cine spune că este.

Îşi puse mâinile în sân, părând că îl provoacă pe poliţist să se îndoiască de ea.

— Atunci explică-mi asta, şuieră Pinsky, scoţând din buzunar o foaie de hârtie. Grigori Sergheievici Peshkov a plecat din Sankt Petersburg acum două luni, la bordul vasului Arhanghelul Gabriel.

Kanin, supraveghetorul, apăru şi întrebă nedumerit:

— Ce se petrece aici? De ce nu lucrează nimeni?

Pinsky arătă spre Grigori.

— Acest om este Lev Peshkov, fratele lui Grigori, căutat pentru uciderea unui ofiţer de poliţie!

Începură imediat să strige toţi deodată. Kanin îşi ridică mâna, cerând să se facă linişte, apoi zise:

— Domnule căpitan, eu îi ştiu foarte bine pe Grigori şi pe Lev Peshkov şi i-am văzut pe amândoi aproape în fiecare zi din ultimii doi ani. Seamănă, că doar sunt fraţi, dar vă pot asigura că omul acesta este Grigori. Iar dumneavoastră împiedicaţi desfăşurarea activităţii în această secţie.

— Dacă acesta este Grigori, spuse Pinsky, cu aerul cuiva care îşi joacă cea mai mare carte, atunci cine a plecat pe Arhanghelul Gabriel?

De îndată ce rosti întrebarea, răspunsul fu limpede pentru toată lumea. După o clipă îşi dădu seama şi Pinsky, ceea ce îl făcu să cadă de prost.

Grigori spuse:

— Mi s-au furat paşaportul şi biletul.

Pinsky încercă să îl intimideze.

— De ce nu ai raportat furtul la poliţie?

— Ce rost mai avea? Lev plecase deja din ţară. Nu îl mai puteaţi aduce înapoi şi nici nu-mi mai puteaţi recupera proprietatea.

— Asta te face complice la fuga lui.

Kanin interveni din nou:

— Domnule căpitan Pinsky, aţi început prin a-l acuza pe acest om de crimă. Poate că acesta ar fi fost un motiv suficient de bun ca să opriţi producţia din departamentul de roţi. Însă aţi recunoscut că v-aţi înşelat şi acum tot ce susţineţi este că el nu a raportat la timp furtul unor documente. Între timp, ţara noastră se află în război, iar dumneavoastră întârziaţi producerea locomotivelor atât de necesare armatei ruse. Dacă nu doriţi ca numele dumneavoastră să fie menţionat în următorul nostru raport către înalta conducere a armatei, vă sugerez să vă încheiaţi rapid treaba aici.

Pinsky se uită la Grigori.

— În ce unitate de rezervişti eşti?

Fără să se gândească, Grigori răspunse pe loc:

— Regimentul Narva.

— Aha! zise Pinsky. Ăsta a fost convocat astăzi.

Se uită la Isaak.

— Pun pariu că şi tu eşti acolo.

Isaak nu zise nimic.

— Dă-le drumul, rosti Pinsky.

Grigori se împletici când îi eliberară braţele, însă izbuti să se ţină pe picioare.

— Aveţi grijă să vă prezentaţi la cazarmă, aşa cum vi s-a ordonat, le spuse Pinsky lui Grigori şi lui Isaak. Altminteri vin după voi.

Se răsuci pe călcâie şi ieşi, cu fărâma de demnitate rămasă, în timp ce oamenii săi îl urmară.

Grigori se lăsă să cadă pe un taburet. Avea o durere de cap îngrozitoare, coastele îl dureau şi îşi simţea abdomenul învineţit. Îi venea să se chircească