Katerina îşi mâncă repede oul şi şterse farfuria cu o altă felie de pâine.

— Ce nume ţi-ar plăcea pentru copil dacă ar fi băiat?

— Tatăl meu se numea Serghei, iar tatăl lui, Tihon.

— Mie îmi place Mihail, rosti ea. Ca arhanghelul.

— Da, multora le place, de aceea este un nume atât de comun.

— Poate că trebui să-i spun Lev. Sau chiar Grigori.

Grigori fu mişcat de asta. Ar fi fost încântat să aibă un nepot numit după el. Însă nu îi plăcea să pretindă nimic.

— Lev ar fi frumos, spuse el.

Sirena fabricii şuieră – un sunet ce putea fi auzit în tot cartierul Narva – şi Grigori se ridică, gata de plecare.

— Spăl eu vasele, spuse Katerina.

Ea îşi începea serviciul abia la şapte, o oră mai târziu decât Grigori.

Îşi întoarse obrazul spre el, iar Grigori o sărută. Fu un sărut scurt şi nu-şi îngădui să zăbovească cu buzele, însă chiar şi aşa, tot savură netezimea pielii ei şi mirosul cald, de după somn, al gâtului.

Apoi îşi puse basca şi ieşi pe uşă.

Vremea de vară era caldă şi umedă, chiar dacă era foarte devreme. Grigori începu să transpire în timp ce mergea energic pe străzi.

În cele două luni care trecuseră de la plecarea lui Lev, Grigori şi Katerina stabiliseră o relaţie de prietenie uşor incomodă. Ea se bizuia pe el, iar el îi purta de grijă, dar nu era ceea ce îşi doreau. Grigori voia dragoste, nu prietenie. Katerina îl voia pe Lev, nu pe Grigori. Însă Grigori găsea un soi de satisfacţie atunci când se asigura că ea mănâncă bine. Era singurul mod în care îşi putea exprima iubirea. Cu greu putea fi considerat un aranjament pe termen lung, dar momentan era greu să se gândească la orice altceva pe termen lung. Încă plănuia să scape din Rusia şi să ajungă în ţara făgăduinţei – America.

La poarta fabricii fuseseră lipite noi afişe şi bărbaţii se înghesuiau în jurul lor – cei care nu ştiau să citească îi rugau pe ceilalţi să citească cu voce tare. Grigori ajunse lângă Isaak, căpitanul echipei de fotbal. Erau de-o seamă şi fuseseră rezervişti împreună. Grigori parcurse anunţurile, căutând numele unităţii lor.

Astăzi era trecut pe listă.

Se mai uită o dată, dar nu era nicio greşeală: regimentul Narva.

Se uită în josul listei şi îşi găsi numele.

Nu crezuse că se va întâmpla totuşi. Însă se amăgise. Avea 25 de ani, era bine făcut şi puternic, exact ce i-ar fi trebuit unui soldat. Sigur că era luat la război.

Ce avea să se întâmple cu Katerina şi cu copilul ei?

Isaak înjură cu glas tare. Şi numele lui era pe listă.

O voce din spatele lor spuse:

— Nu trebuie să vă faceţi griji.

Se întoarseră şi văzură silueta lungă şi subţire a lui Kanin, supraveghetorul amabil al secţiei de turnătorie, un inginer de vreo treizeci şi ceva de ani.

— Nu trebuie să ne facem griji? rosti Grigori cu scepticism. Katerina urmează să nască copilul lui Lev şi nu mai este nimeni care să-i poarte de grijă. Ce-o să mă fac?

— Am fost să îl văd pe responsabilul cu recrutările din acest cartier, zise Kanin. Mi-a promis că îmi va scuti muncitorii. Doar scandalagiii trebuie să meargă.

Inima lui Grigori tresăltă din nou cu speranţă. Suna prea bine ca să fie adevărat.

Isaak spuse:

— Ce trebuie să facem?

— Pur şi simplu nu vă duceţi la cazarmă. Va fi totul bine. S-a aranjat deja.

Isaak era un individ agresiv – fără îndoială că tocmai acest lucru îl făcea să fie un sportiv atât de bun – şi nu se mulţumi cu răspunsul lui Kanin.

— Cum adică s-a aranjat? întrebă el.

— Armata îi dă poliţiei o listă cu oamenii care nu se prezintă la ordin, iar poliţia trebuie să îi aducă cu forţa. Numele voastre nu vor apărea pe acea listă şi cu asta basta.

Isaak bombăni nemulţumit. Grigori îi împărtăşea antipatia pentru asemenea aranjamente semioficiale – multe puteau merge prost –, însă aşa se desfăşura mai tot timpul relaţia cu stăpânirea. Kanin fie mituise un oficial, fie făcuse vreo altă favoare. Nu avea niciun rost să fie nerecunoscători.

— Grozav, îi zise Grigori lui Kanin. Îţi mulţumim.

— Nu-mi mulţumiţi mie, răspunse Kanin blajin. Am făcut-o pentru mine – şi pentru Rusia. Avem nevoie de oameni pricepuţi ca voi doi, care să facă trenuri, nu să oprească gloanţele germanilor – un ţăran analfabet poate face asta la fel de bine. Guvernul nu şi-a dat seama încă de acest lucru, dar va realiza în timp că am dreptate şi atunci îmi va mulţumi.

Grigori şi Isaak intrară pe porţi.

— Putem să avem încredere în el, rosti Grigori. Ce-avem de pierdut?

Se aşezară la coada de la pontaj, introducând fiecare un pătrat metalic numerotat într-o cutie.

— Este o veste bună, adăugă el.

Isaak nu era prea convins.

— Mi-aş dori să mă pot simţi mai sigur, spuse el.

Se îndreptară spre departamentul de roţi. Grigori îşi alungă grijile şi se pregăti pentru ce avea de făcut în ziua aceea. Uzinele Putilov produceau mai multe trenuri ca niciodată. Armata trebuia să presupună că locomotivele şi vagoanele aveau să fie distruse de obuze, aşa că urmau să aibă nevoie de altele în loc de îndată ce începea lupta. Presiunea cădea asupra echipei lui Grigori, care trebuia să producă roţile cât mai repede.

Începu să îşi suflece mânecile imediat ce intră în departamentul de roţi. Era o baracă mică, pe care furnalul o făcea să fie foarte fierbinte iarna, iar în toiul verii devenea un adevărat cuptor. Metalul scrâşnea şi răsuna când strungurile îl forjau şi îl netezeau.

Îl văzu pe Konstantin stând lângă strung şi postura prietenului său îl făcu să se încrunte. Chipul lui Konstantin îi transmitea un avertisment: ceva nu era în regulă. Isaak observă şi el acest lucru. Reacţionând mai repede decât Grigori, se opri prinzându-l de braţ şi zise:

— Ce…?

Nu mai apucă să ducă întrebarea până la capăt.

O siluetă într-o uniformă neagră ieşi din spatele furnalului şi îl izbi pe Grigori în faţă cu un baros.

El încercă să evite lovitura, dar reacţia sa întârzie puţin şi, deşi se feri, capătul de lemn al ciocanului imens îl lovi în pomete şi îl doborî la pământ. O durere agonizantă îi săgetă cutia craniană şi începu să ţipe.

Trecură