RĂZBOIUL URIAŞILOR

August 1914

Katerina era îngrijorată la culme. Când afişele de mobilizare începură să împânzească Sankt Petersburgul, ea izbucni în lacrimi în camera închiriată de Grigori la han, trecându-şi mâinile prin păr şi spunând:

— Ce-o să mă fac? Ce-o să mă fac?

Asta îl făcea pe Grigori să tânjească să o ia în braţe şi să-i sărute lacrimile, promiţându-i că nu o va părăsi niciodată. Însă nu putea să-i promită aşa ceva şi, oricum, ea îl iubea pe fratele lui.

Grigori îşi făcuse stagiul militar şi acum era rezervist, deci teoretic era pregătit pentru luptă. Însă cea mai mare parte a pregătirii sale constase în marşuri şi în construcţia de drumuri. Cu toate acestea, se aştepta să fie printre primii luaţi cu arcanul.

Iar asta îl făcea să fiarbă de furie. Războiul era la fel de prostesc şi de inutil ca orice altă acţiune de-a ţarului Nicolae. Din pricina unei crime săvârşite în Bosnia, Rusia era, o lună mai târziu, în război cu Germania! Mii de muncitori şi de ţărani urmau să fie ucişi de ambele părţi, fără să se obţină nimic. Era încă o dovadă pentru Grigori şi pentru toţi cunoscuţii lui că nobilimea rusă era mult prea incapabilă să cârmuiască ţara.

Chiar dacă supravieţuia, războiul avea să-i distrugă planurile. Începuse să pună bani deoparte pentru un alt bilet spre America. Cu salariul pe care îl câştiga la fabrica Putilov, ar fi strâns banii în doi-trei ani, însă având numai solda, i-ar fi luat o veşnicie. Câţi ani mai trebuia să îndure nedreptatea şi brutalitatea cârmuirii ţariste?

Era şi mai îngrijorat din cauza Katerinei. Ce-avea ea să facă dacă el pleca la război? Ea locuia într-o cameră împreună cu alte trei fete şi lucra la fabrica Putilov – împacheta cartuşe de puşcă în cutii. Însă avea să fie nevoită să ia o pauză de la muncă după naştere, măcar pentru o vreme. Fără Grigori, cum avea ea să se întreţină, pe sine şi pe bebeluş? Avea să dispere, iar el ştia ce făceau fetele de la ţară în Sankt Petersburg când aveau nevoie disperată de bani! Doamne fereşte să ajungă să-şi vândă trupul la colţ de stradă!

Totuşi, nu fu chemat la oaste nici în prima zi, nici în prima săptămână. Conform ziarelor, două milioane şi jumătate de rezervişti fuseseră mobilizaţi în ultima zi din iulie, însă toate astea erau doar scorneli. Era imposibil ca atâţia oameni să fie adunaţi, să primească uniforme şi să fie urcaţi în trenuri care mergeau spre front într-o singură zi sau chiar şi într-o lună. Erau chemaţi în grupuri, unii mai devreme, alţii mai târziu.

Cum primele zile fierbinţi din august treceau, Grigori începu să creadă că nu va mai fi convocat. Era o posibilitate tentantă. Armata era una dintre cele mai prost administrate instituţii dintr-o ţară complet dezorganizată şi probabil că mii de oameni aveau să fie trecuţi cu vederea din pricina unei incompetenţe crase.

Katerina îşi făcuse obiceiul de a veni în camera lui în fiecare dimineaţă, devreme, în timp ce el pregătea micul dejun. Era cea mai luminoasă parte a zilei pentru el. Era mereu spălat şi îmbrăcat până atunci, însă ea părea că poartă cămăşuţa în care dormise, având părul ciufulit într-un mod fermecător şi căscând întruna. Haina îi rămăsese mică acum, că se mai îngrăşase puţin. El estimă că sarcina trebuia să fi ajuns la patru luni şi jumătate. Sânii şi şoldurile i se măriseră, iar în pântece i se zărea o umflătură mică, dar sesizabilă. Voluptatea ei era un chin minunat. Grigori se străduia din răsputeri să nu se holbeze la trupul ei.

Într-o dimineaţă, ea intră în timp ce el ţinea două ouă de găină deasupra focului, într-o tigaie. Nu se mai mulţumea doar cu terci la micul dejun: copilul nenăscut al fratelui său avea nevoie de mâncare bună ca să crească puternic şi sănătos. În cele mai multe zile, Grigori împărţea cu ea la masă ceva hrănitor: şuncă, heringi sau cârnaţi, preferaţii ei.

Katerina era mereu flămândă. Se aşeză la masă, tăie o felie groasă de pâine neagră şi începu să mănânce, prea nerăbdătoare ca să mai aştepte. Zise, cu gura plină:

— Când este omorât un soldat, cine primeşte restanţele care i se cuveneau?

Grigori îşi aminti că el trecuse numele şi adresa celei mai apropiate rude.

— În cazul meu, Lev, rosti el.

— Mă întreb dacă a ajuns deja în America.

— Aşa ar trebui. Nu-ţi ia mai mult de opt săptămâni ca să ajungi acolo.

— Sper că şi-a găsit o slujbă.

— Nu trebuie să-ţi faci griji. O să fie în regulă. Toată lumea îl place.

Grigori simţi o uşoară invidie mânioasă faţă de fratele său. Lev era cel care ar fi trebuit să fie acolo, în Rusia, ocupându-se de Katerina şi de copilul lor nenăscut, făcându-şi griji din cauza recrutării, în vreme ce Grigori ar fi început o viaţă nouă, pe care o plănuise şi pentru care pusese bani deoparte atâta timp. Însă Lev îi răpise această oportunitate. Cu toate acestea însă, Katerina se frământa din pricina bărbatului care o părăsise, nu din cauza celui care rămăsese.

Ea zise:

— Sunt sigură că o duce bine în America, dar tot aş fi vrut să ne trimită o scrisoare.

Grigori răzui nişte brânză tare peste ouă şi adăugă sare. Se întrebă cu tristeţe dacă aveau să primească vreodată veşti din America. Lev nu fusese niciodată prea sentimental şi era genul care ar fi putut hotărî să îşi lase în urmă trecutul, ca o şopârlă ce se leapădă de piele. Însă Grigori nu dădu glas acestui gând, din grijă faţă de Katerina, care încă spera că Lev avea să o cheme la el.

Ea spuse:

— Crezi că vei lupta?

— Nu, dacă ţine de mine. Pentru ce luptăm?

— Se zice că pentru Serbia.

Grigori răsturnă ouăle pe două farfurii şi se aşeză la masă.

— Problema este dacă Serbia va fi tiranizată de împăratul austriac sau de ţarul rus. Mă îndoiesc că sârbii îl au pe vreunul dintre ei la inimă; eu unul ştiu că nu-i am.

Începu să mănânce.

— Pentru ţar atunci.

— Aş lupta pentru tine, pentru Lev, pentru mine sau pentru pruncul tău…