Kolea se uită la el grav şi mirat. Întrebarea: „Cine a întemeiat Troia?” rămăsese pentru toată şcoala o enigmă pe care nu puteai s-o dezlegi decât citindu-l pe Smaragdov. Şi singurul care avea cartea lui Smaragdov era Krasotkin. Într-o zi însă, pe când posesorul ei era ocupat cu altceva, Kartaşov, zărind-o printre celelalte cărţi, o luase în mână pe furiş, deschizând-o din întâmplare chiar la pagina unde se vorbea despre întemeierea Troiei. Isprava asta o făcuse mai demult, dar, până în momentul acela puştiul nu îndrăznise să mărturisească în auzul tuturor că ştia cine fuseseră întemeietorii cetăţii, temându-se să nu-l zgândărească pe Kolea care cu siguranţă că nu l-ar fi cruţat. Acum însă îl luase gura pe dinainte. De altfel, de mult ardea de nerăbdare să-şi dea în vileag erudiţia.

— Hai, spune, cine a întemeiat-o? îl puse la încercare Kolea, întorcându-se spre el condescendent şi mândru, gata să înfrunte toate consecinţele, deşi ghicise după figura puştiului că acesta era într-adevăr informat.

În momentul acela, în armonia generală se produse ceea ce se cheamă o disonanţă.

— Troia a fost întemeiată de Teucros, Dardanus, Ilus şi Tros, scanda băieţelul, roşindu-se atât de tare, încât ţi-era şi milă să-l vezi.

Copiii însă îl ţinură un timp sub focul privirilor, fără să-l slăbească o clipă. Abia după aceea îşi întoarseră ochii cu toţii spre Kolea care, cu cel mai desăvârşit sânge rece, îl măsură dispreţuitor din cap până în picioare pe ţâncul cel obraznic.

— Ce vrea să zică au întemeiat? binevoi, în sfârşit, să-l întrebe Kolea. Şi, în general vorbind, ce înseamnă să întemeiezi o cetate sau un stat? Cum au procedat adică, au venit fiecare cu câte o cărămidă în mână s-o pună la temelie, ori cum?

Toţi începură să râdă. Vinovatul, din roşu se făcu stacojiu, şi înghiţi în sec; puţin mai lipsea ca să-l podidească lacrimile. Kolea îl lăsă să se perpelească aşa încă un minut.

— Ca să vorbeşti despre un eveniment istoric de asemenea proporţii ca întemeierea unei naţiuni, trebuie mai întâi să-ţi dai seama ce înseamnă asta, rosti el sentenţios şi autoritar. De altfel, pe mine toate palavrele astea muiereşti mă lasă rece şi în general nu am cine ştie ce consideraţie pentru istoria universală, încheie el indiferent, adresându-se tuturor.

— Cum, pentru istoria universală? întrebă speriat căpitanul.

— Da, pentru istoria universală. Ce rost are să-ţi încarci memoria cu toate prostiile săvârşite de oameni, fiindcă asta-i în fond istoria. Pentru mine nu există decât matematicile şi ştiinţele naturii! decretă emfatic Kolea, pândindu-l cu coada ochiului pe Aleoşa, singurul de-a cărui părere se temea.

Aleoşa însă tăcea mai departe cu acelaşi aer serios. Să fi rostit un singur cuvânt, discuţia cu siguranţă s-ar fi încheiat pe loc, dar Aleoşa se mulţumea să tacă şi ,,tăcerea lui putea foarte bine să însemne desconsiderare”. Kolea fierbea.

— Să ne gândim, de pildă, la studiul limbilor clasice; curată scrânteală, altceva nu pot să spun... Mi se pare că nici de astă dată nu eşti de acord cu mine, Karamazov...

— Nu, nu sunt de acord, mărturisi Aleoşa cu o fluturare de zâmbet.

— Limbile moarte, dacă vreţi să ştiţi părerea mea, nu sunt nimic altceva decât o măsură poliţienească, pentru asta au şi fost introduse în şcoală! continuă Kolea să bată câmpii. Special au fost introduse, pentru că sunt anoste şi plicticoase şi, în plus, mai au şi darul să îndobitocească omul. „Şcoala şi aşa e anostă, ia să vedem ce-am putea face ca să fie şi mai anostă? E stupidă, într-adevăr, dar poate că n-ar strica totuşi să fie şi mai stupidă!” Şi atunci au născocit studiul limbilor moarte. Asta-i părerea mea şi sper că n-am să mi-o schimb niciodată! rosti el brusc, în concluzie, cu o umbra de roşeaţă în obraji.

— Aşa e, îi ţinu partea convins, cu glăsciorul lui cristalin, Smurov, care-l ascultase tot timpul cu urechile ciulite.

— Şi e cel mai tare la latină! exclamă un băieţel.

— Da, tata, îl auzi cum vorbeşte, şi totuşi, e cel mai bun din clasă la latină, confirmă Iliuşa.

— Ei şi? găsi de cuviinţă să se apere Kolea, deşi laudele lor îi făceau evident plăcere. Tocesc la latină pentru că trebuie să tocesc, pentru că i-am promis mamei să termin şcoala şi, din moment ce vrei să faci un lucru, cred eu, trebuie să-l faci aşa cum se cuvine, dar în sinea mea dispreţuiesc din tot sufletul clasicismul şi toate celelalte porcării... Nici acum nu eşti de acord, Karamazov?

— De ce „porcării”? zâmbi din nou Aleoşa.

— Bine, dar gândeşte-te şi dumneata: clasicii au fost traduşi în toate limbile; ce nevoie mai avem atunci să învăţăm limba latină ca s-o putem studia? îţi spun eu, a fost introdusă numai ca măsură poliţienească, da, da, ca să îndobitocească lumea! Nu e o porcărie?

— Cine te-a învăţat toate astea? exclamă Aleoşa mirat.

— În primul rând, pot să-mi dau şi eu seama de ele fără să mă înveţe nimeni; în al doilea rând, să ştii că în privinţa traducerilor din clasici, profesorul Kolbasnikov a spus exact acelaşi lucru în faţa clasei a treia...

— A venit doctorul! răsări deodată Ninocika, care tăcuse tot timpul până atunci.

Într-adevăr, în dreptul porţii tocmai se oprise careta doamnei Hohlakova. Căpitanul, care de dimineaţă tot aştepta să vină doctorul, se repezi să-i iasă în întâmpinare. „Mămica” se îndreptă din umeri, silindu-se să-şi ia o înfăţişare cât mai demnă. Aleoşa se duse lângă bolnav şi-i potrivi perna. Ninocika îl urmărea grijulie din jeţ, să vadă dacă i-o aşează cum trebuie. Băieţii îşi luară în grabă rămas bun; câţiva dintre ei promiseră c-o să mai treacă pe înserat. La chemarea lui Kolea, Perezvon sări jos din pat.

— Nu plec, nu! îi spuse Kolea din fugă lui Iliuşa. Am să aştept în antreu până termină doctorul şi, cum l-oi vedea ieşind, mă întorc iarăşi cu Perezvon.

Doctorul însă şi apăruse în uşă. Încotoşmănat într-o şubă din blană de urs, avea o figură impunătoare, cu favorite stufoase, negre, între care lucea bărbia proaspăt rasă. Trecând pragul, oaspetele se opri locului nedumerit: „Ce-i asta? Unde sunt?” murmură el, rămânând aşa cum era îmbrăcat, fără