să-şi scoată măcar şapca de lutru cu cozoroc tot de lutru. Toată lumea aceea adunată acolo, mizeria ce domnea înăuntru, rufăria întinsă la uscat într-un colţ, toate erau făcute să-l contrarieze. Căpitanul se înclină în faţa lui până la pământ.

— Aici e... aici... bolborosi el umil. Aici, la mine... trebuia să veniţi...

— Sne-ghi-rev? întrebă cu glas tare, plin de importanţă, doctorul. Dumneata eşti domnul Sneghirev?

— Eu, da... eu...

— Aha!

Medicul mai aruncă o privire dezgustată în jur şi se înduplecă, în sfârşit, să-şi scoată blana, lăsând la vedere ditai decoraţia atârnată de gât. Căpitanul prinse şuba din zbor, în timp ce musafirul îşi scotea şapca.

— Unde este bolnavul? întrebă el tare şi răspicat.

 

 

VI - UN COPIL PRECOCE

 

— Ce crezi c-o să spună doctorul? întrebă Kolea dintr-o suflare. Ce mutră antipatică, nu-i aşa? Nu pot să sufăr medicina!

— Iliuşa nu mai are mult de trăit. Mi se pare că sfârşitul e inevitabil, răspunse cu tristeţe Aleoşa.

— Ce şarlatanie! Medicina este o şarlatanie curată! îmi pare atât de bine însă că te-am cunoscut, Karamazov! De mult aşteptam momentul ăsta. Păcat numai că s-a întâmplat să ne întâlnim în împrejurări atât de tragice...

Ar fi vrut să mai adauge încă ceva, mai cald, mai simţit, dar se opri încurcat. Înţelegând ce se întâmplă cu el Aleoşa zâmbi şi-i strânse mâna.

— Am învăţat de mult să preţuiesc în dumneata un om deosebit, pentru care am toată stima, bolborosi Kolea, fîstâcindu-se din nou şi nemaiştiind ce să spună. Am auzit că eşti mistic şi c-ai trăit un timp la mănăstire. Ştiu că eşti mistic, dar... asta nu m-a împiedicat... Contactul cu realitatea o să te lecuiască... Nici nu se poate altfel cu o fire ca a dumitale.

— Ce înţelegi dumneata prin mistic? Şi de ce să mă lecuiască? întrebă Aleoşa oarecum mirat.

— De Dumnezeu şi de toate celelalte.

— Cum, dumneata nu crezi în Dumnezeu?

— Dimpotrivă, n-am nimic cu Dumnezeu. Fireşte, Dumnezeu nu este decât o ipoteză... dar... recunosc că este necesar ca să se menţină ordinea... vreau să zic ordinea universală şi aşa mai departe... Şi dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit inventat, adăugă băiatul, simţind că roşeşte din nou.

Se temea ca nu cumva Aleoşa să creadă că vrea cu tot dinadinsul să-şi etaleze erudiţia şi să-i arată că judecă întocmai ea un om în toată firea. „Mie nici prin gând nu-mi trece să fac pe savantul faţă de el”, îşi spuse el supărat. Şi nu mai putea de necaz.

— Mărturisesc că, în general, nu prea îmi plac discuţiile de felul ăsta, spuse el tăios. De altfel, poţi foarte bine să iubeşti omenirea şi fără să crezi în Dumnezeu, nu-i aşa? Voltaire nu credea în Dumnezeu şi totuşi iubea umanitatea, am dreptate? („Iar ai început, iar!” se mustră el.)

— Voltaire credea în Dumnezeu, dar, pe cât se pare, credea şi nu prea, după cum nici omenirea nu ştiu dacă o iubea chiar aşa de mult, rosti molcom Aleoşa, cumpănindu-şi cuvintele şi pe un ton cât se poate de firesc, ca şi cum ar fi vorbit cu un om de seama lui, sau chiar mai vârstnic decît el.

Kolea fu impresionat de ezitarea lui Aleoşa, de neîncrederea în propria sa părere despre Voltaire şi mai cu seamă de faptul că voia parcă să-l lase pe el, un copil, să rezolve această problemă.

— Dumneata l-ai citit pe Voltaire? îl întrebă în încheiere Aleoşa.

— Nu, n-aş putea să spun... Am citit însă Candide în ruseşte, o traducere veche, mizerabilă, ridicolă chiar... („Iar, iar!”)

— Şi ai înţeles?

— Sigur că da, tot... adică... de ce crezi că n-aş fi putut înţelege? E adevărat că sunt şi unele lucruri picante... Pot foarte bine totuşi să-mi dau seama că este un roman filozofic, că a fost scris în sprijinul unei idei... de astă dată Kolea se împotmoli de tot. Eu sunt socialist, Karamazov, un socialist incorigibil! declară el din senin, fără nici o legătură cu ceea ce spusese mai înainte.

Aleoşa începu să râdă.

— Socialist? Dar când ai avut timp să ajungi socialist? La treisprezece ani? Mi se pare că atâţia ai, dacă nu mă înşel.

Kolea se simţi ofensat.

— În primul rând, dacă nu te superi, am paisprezece, nu treisprezece, îi împlinesc peste două săptămâni! ripostă el cu aprindere. În al doilea rând, nu pricep ce legătură are vârsta cu lucrurile astea. Convingerile mele interesează, nu câţi ani am, nu-i aşa?

— Când o să ai câţiva ani în plus, o să vezi singur ce importanţă poate avea vârsta pentru convingerile unui om. Am avut impresia că dumneata nu faci decât să repeţi nişte cuvinte pe care le-ai auzit undeva, răspunse Aleoşa tot atât de liniştit şi de modest.

Kolea însă îl întrerupse impetuos.

— Îmi dai voie, pentru dumneata totul se reduce la supunere şi misticism. Cu toate astea, trebuie să recunoşti că, de pildă, credinţa creştină n-a favorizat în definitiv decât oamenii bogaţi şi aristocraţia, ajutându-i să menţină în sclavie pătura de jos, nu-i aşa?

— Ah, asta cu siguranţă c-ai citit-o undeva sau te-a dăscălit cineva, sunt convins! exclamă Aleoşa.

— Dă-mi voie, de ce trebuie neapărat s-o fi citit undeva? Şi te rog să mă crezi că nu m-a dăscălit nimeni. Pot să judec lucrurile şi singur... Şi, dacă vrei să ştii, n-am nimic împotriva lui Hristos. A fost o persoană plină de omenie şi, dacă ar fi trăit în zilele noastre, sunt convins că s-ar fi alăturat revoluţionarilor şi poate ar fi jucat chiar un rol de seamă... Mai mult ca sigur.

— Unde, unde ai putut sa descoperi toate astea? Cu ce neghiob te-ai împrietenit? exclamă Aleoşa.

— Îmi pare rău, dar adevărul nu poate fi ascuns sub oboroc! E drept că am deseori prilejul să discut cu domnul Rakitin, dar... de fapt, se pare că şi bătrânul Bielinski a spus acelaşi lucru{38}.

— Bielinski? Nu-mi amintesc. N-a scris nicăieri aşa ceva.

— Chiar dacă n-a scris, în orice caz se pare c-ar fi spus. Am auzit de la un... dar, la dracu...

— Dumneata l-ai citit pe Bielinski?

— Cum să-ţi spun, vezi... nu... l-am citit în întregime, dar... am citit totuşi un fragment, ştii,