— De ce n-a plecat cu Oneghin? Cum, dumneata... poţi să înţelegi asemenea lucru?

— Dar ce, crezi că sunt un puşti ca Smurov?! rânji sarcastic Kolea. Să nu-ţi închipui totuşi că aş fi cine ştie ce revoluţionar înfocat. Se întâmplă de multe ori să nu mă înţeleg cu domnul Rakitin. Dacă am pomenit adineauri despre Tatiana, nu înseamnă că sunt de acord cu emanciparea femeilor. Convingerea mea este că femeia rămâne totuşi o fiinţă inferioară şi ca-i datoare să se supună. Les femmes tricottent{39}, vorba lui Napoleon, spuse Kolea zâmbind fără rost. În această privinţă cel puţin, împărtăşesc întru totul părerea acestui pseudomare om. Şi tot aşa cred că-i o măgărie să-ţi părăseşti ţara, plecînd, bunăoară, în America; mai rău decît o măgărie, e o nerozie sadea! Ce să cauţi în America când şi la noi poţi fi foarte bine de folos omenirii? Mai ales acum. Avem în faţă un câmp nelimitat pentru a desfăşura o activitate rodnică. Aşa am şi răspuns.

— Ai răspuns? Cui? S-a găsit cineva să-ţi propună să pleci în America?

— Mărturisesc că da, a încercat cineva, dar am refuzat categoric. Asta, bineînţeles, rămâne între noi, Karamazov, auzi? Nici un cuvânt nimănui! Eşti singurul om care ştie treaba asta. N-am nici un chef să încap în ghearele secţiei a III-a şi să-mi îmbogăţesc cunoştinţele în clădirea de la Podul Ţepnoi.

Cât vom trăi nu uităm noi

Căsuţa de la Podul Ţepnoi!{40}

Îţi aminteşti? Formidabil, nu-i aşa? De ce râzi? Nu cumva crezi că-ţi spun gogoşi? („Ce-ar fi dac-ar afla întâmplător că nu există decât un singur număr din „Kolokol” în biblioteca tatii, unicul, de altfel, pe care l-am citit?” îşi spuse el cu un fior.

— Vai de mine, nici nu-mi trece prin gând să râd de dumneata şi nu cred că minţi. Tocmai asta e, vezi, sunt convins că nu m-ai minţit, pentru că probabil, din păcate, e adevărul adevărat! Dar pe Puşkin l-ai citit? De pildă, Oneghin... fiindcă ai pomenit despre Tatiana.

— Nu, încă nu, dar vreau să-l citesc. Să ştii, Karamazov, ca eu n-am nici un fel de idei preconcepute. Sunt curios să ascult ce spun ambele părţi. Dar de ce m-ai întrebat?

— Aşa.

— Spune-mi, Karamazov, aşa e că mă dispreţuieşti? Mult de tot? îl întrebă Kolea ritos, umflând pieptul, ca şi când s-ar fi pregătit să-l înfrunte. Te rog să-mi vorbeşti deschis, fără menajamente.

— Să te dispreţuiesc, pe dumneata? se miră Aleoşa. Pentru ce? Îmi pare rău numai că un suflet încântător ca al dumitale, înainte chiar de a fi apucat să cunoască viaţa, a putut fi denaturat din pricina unor simple absurdităţi.

— Nu-mi purta mie de grijă, te rog! i-o reteză Kolea, sigur pe sine. E adevărat că sunt susceptibil. Susceptibil chiar până la prostie, până la vulgaritate. Adineauri ai zâmbit şi mi s-a părut că...

— Ah, dac-ai şti pentru ce am zâmbit! Să vezi, am citit acum, de curând, părerea unui cetăţean din Germania, care a trăit însă un timp în Rusia, despre tineretul nostru şcolar. Uite ce zice: „Arătaţi-i unui elev rus o hartă a firmamentului despre care până atunci nici habar n-avea şi, a doua zi chiar, o să v-o dea înapoi corectată”. O lipsă totală de cunoştinţe şi-n schimb o încredere în sine exagerată, asta a vrut să spună neamţul despre şcolărimea rusă.

— Şi să ştii că exact aşa e! râse Kolea. Exactissimo! Cu semn de exclamare! Bravo, neamţule! Atâta numai că nemţoiul ăsta al dumitale n-a ştiut să vadă şi părţile ei bune, nu-i aşa? Încredere în sine – fie! – însă e vorba doar de o manifestare a tinereţii, ceva se poate îndrepta cu timpul, dacă într-adevăr e nevoie. În schimb, noi avem altceva, avem încă de mici copii un spirit de independenţă, avem curajul gândirii şi al opiniilor în locul slugărniciei umile de care dau dovadă în faţa autorităţii aceşti cârnăţari... Şi totuşi, neamţul a spus un lucru foarte adevărat! Bravo lui! Chiar aşa fiind însă nemţii trebuie sugrumaţi. Oricât ar fi ei de tari în ştiinţă, trebuie sugrumaţi...

— Dar pentru ce? zâmbi din nou Aleoşa.

— Am spus o prostie, recunosc. Uneori sunt chiar ca un copil, când mă simt în largul meu mă ia gura pe dinainte şi încep să bat câmpii. Dar acum bag de seamă, noi stăm aici şi discutăm câte-n lună şi-n stele şi doctorul a intrat cam de multişor înăuntru. Poate că o consultă şi pe „mămica”, şi pe Ninocika, sărăcuţa de ea! Ştii, Ninocika îmi place foarte mult. În momentul când ieşeam din cameră, mi-a şoptit: „De ce n-ai venit până acum?!” Şi cu câtă dojana în glas! Am impresia că trebuie să fie grozav de bună şi tare nefericită, biata fată!...

— Da, da! Ai să vii acum mai des pe aici şi ai să vezi ce suflet are. O să-ţi fie de folos să cunoşti asemenea făpturi, ca să înveţi să preţuieşti oamenii şi, cunoscându-le mai bine, o să mai ai de învăţat încă multe alte lucruri care de asemenea au să-ţi priască, îi argumentă Aleoşa cu râvnă. Nimic nu te poate ajuta mai mult decât asta ca să te schimbi.

— O, nu-ţi închipui ce rău îmi pare şi cât mă căiesc în sinea mea că n-am venit mai curând! suspină Kolea cuprins de amărăciune.

— Da, e păcat! Ai văzut ce bucurie i-ai făcut mititelului? Şi cât s-a mai frământat aşteptându-te!

— Nu-mi mai spune nimic! Îmi vine să-mi dau cu pumnii în cap! Dar aşa îmi trebuie: n-am vrut să vin dintr-o ambiţie meschină, odioasă, de care n-am să mă pot dezbăra toată viaţa, deşi mă străduiesc cât pot s-o birui. Acum de-abia îmi dau seama ce netrebnic sunt din o mie şi unul de motive, Karamazov!

— Nu, eşti un om cu însuşiri minunate, păcat numai că firea dumitale a fost denaturată. Îmi explic perfect de ce ai avut o influenţă atât de mare asupra acestui copil cu suflet curat şi de o sensibilitate aproape bolnăvicioasă! îi răspunse cu însufleţire Aleosa.

— Mie îmi spui asta,