mie? exclamă Kolea. Şi eu care credeam, da, da, închipuie-ţi, de câteva ori am avut impresia ca dumneata mă desconsideri. O, dac-ai şti cât ţin la părerea dumitale!

— Se poate oare să fii atât de bănuitor? Să n-ai nici un pic de încredere în oameni? La vârsta dumitale! Vezi, adineauri, când eram cu toţii dincolo în cameră, uitându-mă la dumneata în timp ce povesteai, îmi spuneam că trebuie să fii foarte susceptibil.

— Adevărat? Dar ce ochi ai dumneata! Pun rămăşag că asta s-a întâmplat în timp ce povesteam păţania cu gâsca. M-am gândit atunci că probabil te uiţi la mine cu un nemăsurat dispreţ, pentru că mă laud; în momentul acela am simţit că te urăsc şi am început să bat câmpii, îndrugând tot felul de bazaconii. Mai apoi, adică de când stăm aici de vorbă împreună, mi s-a părut că atunci când am spus: „Dacă Dumnezeu n-ar fi existat, ar fi trebuit inventat”, dumneata ai avut cu siguranţă impresia că vreau să fac pe savantul în faţa dumitale, cu atât mai mult cu cât era o frază pe care am citit-o undeva, într-o carte. Îţi jur însă că n-am făcut-o din vanitate, ci aşa, nu ştiu cum să-ţi explic, poate, de bucurie, zău... de bucurie... deşi nu e frumos de loc, ştiu bine, să împui capul unui om... În schimb, acum m-am convins că nu mă dispreţuieşti şi că n-a fost decât o fantasmagorie de a mea. O, Karamazov, sunt un om profund nenorocit! Uneori mi se năzare, aşa, din senin, Dumnezeu ştie ce, mi se pare că toată lumea râde de mine şi atunci aş fi în stare să distrug tot, tot, să răstorn chiar şi rânduiala lumii!

— Şi-i chinuieşti pe cei din jurul dumitale, zâmbi Aleoşa.

— Da, aşa e, îi chinuiesc pe cei din jur şi mai ales pe biata mamă. Spune-mi, Karamazov, nu crezi ca sunt grozav de ridicol în clipa asta?

— Dar ce-ţi mai trece prin gând, scoate-ţi odată din cap lucrul ăsta! izbucni Aleoşa. Ce înseamnă să fii ridicol? De câte ori un om nu este sau nu pare ridicol? Şi apoi, azi, mai toţi oamenii capabili se tem să nu fie ridicoli şi-şi amărăsc astfel singuri zilele. Mă miră numai că ai început să ai obsesia asta atât de curând, cu toate că e un lucru pe care l-am obervat nu numai la dumneata. Astăzi până şi copiii suferă de teama ridicolului. Este o adevărată molimă sufletească. Cred că diavolul însuşi bântuie, sub masca amorului propriu, generaţia actuală, adăugă Aleoşa fără să zâmbească, deşi lui Kolea, care-l privea ţintă, i se păru că observă o umbră de surâs pe buzele lui. Văd că şi dumneata eşti ca toţi ceilalţi, mai bine zis, ca mulţi dintre ei, şi totuşi, n-ar trebui să fii ca toată lumea, înţelegi? încheie Aleoşa.

— Chiar dacă toţi sunt aşa?

— Da, chiar dacă toţi sunt aşa. Dumneata singur să fii altfel. Şi, de fapt, nici nu eşti la fel ca ceilalţi; bunăoară, nu te-ai sfiit să-ţi mărturiseşti cusururile ba chiar şi ceea ce ţi se pare ridicol la dumneata. Cine ar mai face asemenea mărturisiri în ziua de azi? Nimeni, cu atât mai mult cu cât nici nu simt nevoia să se analizeze. Caută să fii altfel decât ceilalţi şi, chiar de-ar fi să rămâi unicul în felul dumitale, rămâi aşa.

— Formidabil! Ştiam eu că nu m-am înşelat asupra dumitate! Dumneata ai darul să mângâi un om. O, nu-ţi dai seama, Karamazov, cât am dorit să te întâlnesc, de când te caut! Zău, într-adevăr şi dumneata te-ai gândit la mine? Aşa spuneai adineauri, că te-ai gândit.

— Da, te cunoşteam din auzite şi m-am gândit într-adevăr la dumneata... chiar dacă m-ai întrebat numai din vanitate, nu-i nimic.

— Observi, Karamazov, că explicaţia noastră seamănă cu o declaraţie de dragoste, spuse Kolea cu jumătate de glas, parcă oarecum ruşinat. Nu ţi se pare ridicol?

— De loc; chiar dac-ar fi ridicol, n-are a face, din moment ce e bine, rosti Aleoşa zâmbind senin.

— Ascultă, Karamazov, trebuie să recunoşti că şi dumitale ţi-e ruşine de mine, aşa, un pic... Te văd după ochi... un surâs viclean, dar fericit licări pe chipul lui Kolea.

— De ce să-mi fie ruşine?

— Atunci de ce ai roşit?

— Dumneata m-ai făcut să roşesc! râse Aleoşa, îmbujorându-se de-a binelea. Ei da, nu ştiu de ce mă simt puţin ruşinat... bolborosi el uşor stingherit.

— O, nu ştii ce drag îmi eşti şi cât te preţuiesc în momentul ăsta, tocmai pentru că ţi-e ruşine! Pentru că şi dumneata eşti la fel cu mine! exclamă Kolea entuziasmat.

Îi ardeau obrajii şi-n ochi avea o strălucire vie.

— Ascultă, Kolea, dumneata o sa fii un om nefericit în viaţă, spuse pe neaşteptate Aleoşa.

— Sunt convins de asta, confirmă băiatul. Cum de le ştii dinainte pe toate?

— Şi totuşi ai să binecuvântezi viaţa.

— Aşa e! Ura! Eşti un proroc! O, să tzi ce bine o să ne înţelegem amândoi, Karamazov! Ştii, ceea ce mă încântă mai ales este faptul că-mi vorbeşti de la egal la egal. Cu toate că nu suntem egali, nu, nici vorbă, dumneata eşti cu mult mai presus decât mine! Dar o să ne înţelegem de minune! în ultimpul timp îmi spuneam mereu: „Ori o să fim prieteni din prima clipă, ori o să ne despărţim duşmani până la moarte!”

Aleoşa râse înveselit.

— Dacă-ţi spuneai aşa, înseamnă că de atunci începuseşi să ţii la mine.

— Da, ţineam, ţineam mult de tot la dumneata, mi-erai foarte drag şi nu voiam decât să te cunosc! Toate le ştii! Ah, iată şi doctorul! Doamne, ce le-o fi spus, uite numai ce figură are!

 

 

VII - ILIUŞA

 

Doctorul tocmai ieşea din odaie, înfofolit în şubă şi cu şapca pe cap. Avea o mutră iritată, aproape scârbită, ca şi cum tot timpul s-ar fi temut să nu se murdărească. Îşi roti în treacăt ochii prin antreu, aruncând o privire încruntată spre Aleoşa şi Kolea. Aleoşa făcu semn vizitiului să tragă trăsura în faţa uşii. Căpitanul, gheboşat, aproape frânt din mijloc, se repezi să-l oprească pe medic ca să afle ultimul lui