— Excelenţă, excelenţă... e cu putinţă? dădu el să spună şi se poticni, mulţumindu-se să facă un gest disperat şi uitându-se la el pentru ultima oară rugător, ca şi cum o singură vorbă rostită de buzele lui ar fi putut să schimbe soarta bietului copil.

— Ce pot să fac? Nu sunt Dumnezeu! îi răspunse medicul cu o voce indiferentă, pe un ton din obişnuinţă autoritar.

— Domnule doctor... excelenţă... şi chiar aşa curând, curând de tot?

— Trebuie să fii pregătit pentru orice, declară medicul, apăsând pe fiecare silabă, şi, cu ochii în pământ, se pregăti să treacă pragul şi să se urce în trăsură.

— Excelenţă, pentru Dumnezeu! îl acostă din nou căpitanul în panică. Excelenţă!... Nu-i nimic, nimic de făcut? Nu mai există nici o scăpare?...

— Asta nu mai depinde de mine, rosti doctorul nerăbdător. Totuşi, hm, şi se opri locului, dacă, de pildă, ai putea să trimiţi... bolnavul... cât mal urgent, imediat chiar (cuvintele „cât mai urgent, imediat chiar” i le trânti în faţă răstit, aproape mânios, făcându-l pe căpitan să tresară înfiorat) la Siracuza, atunci... având în vedere condiţiile climaterice prielnice... s-ar putea să se producă...

— Siracuza!... exclamă căpitanul, ca şi când n-ar fi înţeles încă despre ce e vorba.

— Siracuza, adică în Sicilia! rosti cu glas tare, sarcastic, Kolea, chipurile ca să-l lămurească.

Doctorul se uită la e!

— În Sicilia! Doamne, excelenţă!... Vedeţi şi dumneavoastră! simţind că-i piere pământul de sub picioare, bietul om arătă cu mâinile jur împrejur. Şi mămica, şi familia?

— Nnnu, familia n-are nevoie de Sicilia, ţi-aş recomanda mai curând s-o trimiţi în Caucaz, la primăvară... pe fiica dumitale, în Caucaz, iar soţia... soţia, după ce va face un tratament în Caucaz pentru reumatism... ar trebui să pleci imediat cu dânsa la Paris, la clinica de psihiatrie a doctorului Lepelletier, aş putea să-ţi dau o recomandaţie pentru dânsul, şi atunci... atunci s-ar putea să se producă...

— Domnule doctor! Dar vedeţi şi dumneavoastră! Căpitanul făcu din nou acelaşi gest disperat, arătându-i pereţii de scândură ai magherniţei.

— A, asta nu mă priveşte pe mine, zâmbi ironic doctorul. Eu ţi-am răspuns numai la întrebarea dumitale, indicându-ţi mijloacele moderne de tratament pe care ştiinţa ţi le poate pune la dispoziţie... Încolo... Îmi pare rău, dar...

— Nu-ţi fie frică, don doftor, câinele meu nu muşcă, îl linişti în gura mare Kolea caustic, văzând că medicul se uita puţin alarmat la Perezvon care stătea în prag.

În glasul băiatului se simţea un tremur de mânie. Intenţionat îi spusese „don doftor”, după cum mărturisi el mai apoi, ca să-i facă sânge rău.

— Cuuum? Dând capul pe spate, medicul îl fulgeră cu o privire, apoi se întoarse către Aleoşa şi-l întrebă, ca şi cum l-ar fi scos la raport: Ciiine essste?

— Stăpânul lui Perezvon, don doftor, nu merită să te ocupi de persoana mea! rosti din nou apăsat Kolea.

— Zvon? repetă doctorul, care nu înţelesese prea bine.

— Vezi că nu ştii de unde vine zvonul?! La revedere, don doftor, să ne vedem cu bine la Siracuza!

— Ciiiine esste? Ciiine essste? se zbârli medicul furios.

— Un şcolar de la noi din oraş, domnule doctor, un ştrengar, nu-i daţi atenţie, răspunse precipitat Aleoşa încruntându-se. Kolea, taci din gură! se răsti el la Krasotkin. Nu trebuie să-i daţi atenţie, domnule doctor, repetă el puţin iritat.

— Bătaie, bătaie şi iar bătaie! izbucni doctorul exasperat, lovind cu piciorul în podea.

— Ştii, don doftor, că Perezvon al meu poate să şi muşte câteodată! îl avertiză cu o voce tremurătoare Kolea, palid la faţă, săgetându-l cu o privire ce scapără scântei. Ici, Perezvon!

— Kolea, dacă mai spui un singur cuvânt, nu mai vreau să te văd niciodată! strigă Aleoşa autoritar.

— Nu există decât un singur om pe lume care poate să-i poruncească lui Nikolai Krasotkin – auzi, don doftor? – şi omul acesta e dumnealui, spuse Kolea, arătând spre Aleoşa. Mă supun deci, la revedere!

Răsucindu-se brusc pe călcâie, deschise uşa şi intră în odaie. Perezvon o zbughi după el. Medicul rămase câteva secunde locului, ca împietrit, uitându-se cu nişte ochi zgâiţi la Aleoşa, apoi scuipă pe jos şi o porni grăbit spre trăsură, bufnind şi trăsnind: „Asssta... assssta, assssta-i nemaipomenit!” Căpitanul se repezi să-l ajute să se urce în caretă. Aleoşa intră la rândul său în cameră. Kolea stătea la căpătâiul lui Iliuşa. Copilul îl ţinea de mână şi-l chema mereu pe taică-său. O clipă mai apoi se întoarse şi acesta.

— Tată, tăticule, vino aici... noi... bolborosi bolnavul peste măsură de agitat, dar se opri sleit de puteri; întinse brusc brăţuştele slabe, numai piele şi os şi, cuprinzând pe Kolea şi pe taică-său într-o singură îmbrăţişare, îi strânse pe amândoi cât putu de tare lângă el.

Bietul căpitan tresaltă, zguduit de suspine mute, în timp ce lui Kolea îi tremurau buzele şi bărbia.

— Tată, tăticule! îmi pare aşa de rău de dumneata, tăticule! gemu cu obidă Iliuşa.

— Iliuşecika... băiatul tatii., doctorul a spus c-o să te faci bine... o să fim fericiţi... doctorul... Îngăimă căpitanul.

— Vai, tăticule! Crezi că eu nu ştiu ce ţi-a spus doctorul cel nou despre mine... Parcă n-am văzut! exclamă Iliuşa, strângându-i mai cu foc pe amândoi în braţe şi vârându-şi obrăjorul în umărul părintelui său. Tăticule, nu mai plânge... când o să mor, să-ţi iei un alt băiat în locul meu, un băieţaş bun de tot... să-l alegi pe cel mai bun dintre toţi, să-i spui şi lui tot Iliuşa şi să-l iubeşti aşa, ca pe mine...

— Taci, bătrâne, lasă, c-o să te faci bine! strigă Kolea exasperat.

— Dar nici pe mine să nu mă uiţi, să nu mă uiţi niciodată, tăticule, continuă Iliuşa. Să vii la mormântul meu... auzi, tăticule, să mă îngropi lângă piatra noastră, ştii, bolovanul acela la care mergeam amândoi, să ne plimbăm, şi în fiecare seară să vii acolo, la mine, împreună cu Krasotkin... Şi cu Perezvon, să-l iei şi pe el... Eu am să vă aştept... Tată, tăticule!

Glasul i se curmă, istovit; stăteau aşa câteşitrei îmbrăţişaţi, fără să spună nimic. Ninocika plângea încetişor în jeţul ei. Mămica, văzându-i pe toţi plîngând, începu şi ea să bocească.

— Iliuşecika!