Krasotkin se desprinse, în sfârşit, din strânsoare.

— La revedere, bătrâne, mă aşteaptă mama la masă... spuse el repede. Îmi pare rău că n-am anunţat-o! Să nu se neliniştească... Mă întorc însă iar după masă, am să stau cu tine toată ziua, până diseară, şi am să-ţi tot povestesc... am atâtea să-ţi spun... Vin şi cu Perezvon; acum îl iau cu mine, mi-e teamă să nu înceapă să urle când o vedea că plec şi atunci n-o să mai aveţi linişte cu el; la revedere!

Şi ieşi buzna pe uşă. Se ţinuse tot timpul să nu plângă, dar în antreu se pierdu cu firea. Aleoşa îl găsi cu obrajii scăldaţi în lacrimi.

— Kolea, trebuie neapărat, auzi tu, neapărat să te ţii de cuvânt şi să vii, altfel o să fie tare amărât sărăcuţul... Îi spuse el stăruitor.

— Neapărat! O, îmi vine să-mi dau cu pumnii în cap că n-am venit mai curând! murmură Kolea plângând, fără să se mai ruşineze de Aleoşa.

În aceeaşi clipă, căpitanul ieşi valvârtej în antreu, trântind repede uşa în urma lui. Avea ceva de halucinat pe figură şi-i tremurau buzele. Se opri în faţa celor doi tineri şi ridică braţele la cer.

— Nu-mi trebuie nici un băiat bun! Nu-mi trebuie alt copil! bolborosi el, scrâşnind sălbatic din dinţi. De te voi uita, Ierusalime, să...

Nu mai apucă să termine însă, ca şi cum i s-ar fi pus un nod în gât, şi, sfârşit de puteri, se lăsă în genunchi lângă laviţă. Îşi strângea capul în pumni şi plângea în neştire cu sughiţuri, silindu-se să-şi stăpânească pe cât putea gemetele, ca să nu se audă cumva înăuntru. Kolea fugi afară.

— La revedere, Karamazov. Dumneata ai să vii? îl întrebă răstit şi supărat pe Aleoşa.

— Vin sigur deseară.

— Ce-a spus despre Ierusalim... Ce mai era şi asta?

— E un verset din Biblie! „De te voi uita, Ierusalime”, adică dacă s-ar întâmpla să dau vreodată uitării tot ce am mai scump pe lume, să mă înstrăinez de tot ce-mi este mai drag, să mi se usuce...

— Am înţeles, ajunge! Să vii neapărat! Ici, Perezvon! răcni el, de astă dată furios, şi porni cu paşi mari, grăbit, spre casă.

I - ACASĂ LA GRUŞENKA

Aleoşa o luă spre Piaţa Catedralei, unde se afla locuinţa Morozovei, negustoreasa la care şedea cu chirie Gruşenka. De dimineaţă îi trimisese vorbă prin Fenia să treacă neapărat pe la dânsa. Descosând-o pe slujnică, Aleoşa aflase că Gruşenka nu-şi mai găsea astâmpăr, fiind stăpânită încă din ajun de o inexplicabilă agitaţie. În ultimele două luni, de când cu arestarea lui Mitea, Aleoşa fusese mereu pe la ea, fie că-l rugase frate-său să se ducă, fie din proprie iniţiativă. La vreo trei zile după ce Mitea fusese închis, Gruşenka căzuse la pat şi zăcuse greu bolnavă timp de aproape cinci săptămâni, dintre care o săptămână încheiată fără să-şi vină în fire. Se schimbase mult între timp, slăbise şi era palidă la faţă, cu toate că de vreo două săptămâni începuse să iasă din casă. Aleoşa o găsea şi mai atrăgătoare decât înainte şi simţea o adevărată plăcere să-i întâlnească privirea în clipa când intra pe uşă. Avea o altă privire acum, mai adâncă şi mai energică. Îţi dădeai seama imediat de transformarea ce se petrecuse în sufletul său, simţeai sălăşluind în el o voinţă fermă, echilibrată, statornică şi salutară. O cută uşoară i se săpase între sprâncene, dând chipului său drăgălaş o expresie meditativă, concentrată, aproape austeră la prima vedere. Nu mai rămăsese nimic din superficialitatea ei de mai înainte. Aleoşa era totuşi surprins şi i se părea curios oricum faptul că, în ciuda nenorocirilor ce se abătuseră asupra bietei femei – logodită cu un om care fusese arestat, chiar în seara când îşi unise soarta cu a lui, sub învinuirea de a fi savârşit o crimă înfiorătoare – în ciuda bolii ce o doborâse la pat îndată după arestarea logodnicului şi a sentinţei inexorabile ce-l ameninţa, Gruşenka nu-şi pierduse voioşia tinerească de altădată. Privirea ei, atât de mândră odinioară, avea acum o anume seninătate, deşi uneori răbufnirile unei vechi supărări îi aprindeau o văpaie sinistră în ochi. Supărarea asta ce mocnea de mult în inima ei, în loc să se domolească cu timpul, dimpotrivă se învenina din zi în zi mai mult, iar pricina pentru care îşi făcea atâta sânge rău era Katerina Ivanovna. Până şi în delir, când zăcea bolnavă în pat, îi pomenise mereu numele. Aleoşa îşi dădea seama că era cumplit de geloasă pe ea din cauza lui Mitea, a deţinutului Mitea pe care, deşi ar fi putut să-l vadă oricând dorea, Katerina Ivanovna nu-l vizitase măcar o singură dată la închisoare. Gelozia şi supărarea ei îi dădeau destulă bătaie de cap lui Aleoşa, singurul om căruia Gruşenka îi încredinţa zbuciumul său sufletesc, cerându-i de fiecare dată sfatul; iar el de multe ori nu mai ştia ce să-i spună.

Intrând pe uşă, era puţin îngrijorat. Gruşenka se înapoiase de curând din oraş; nu trecuse nici o jumătate de oră de când venise de la Mitea de la închisoare şi, după graba cu care se ridică de la masă spre a-l întâmpina, Aleoşa ghici că-l aşteptase până atunci ca pe ghimpi. Pe masă se aflau nişte cărţi de joc împărţite aşa ca şi când ar fi jucat până atunci „popa-prostul”. Pe canapeaua de piele din faţa ei zăcea, în halat şi cu o scufie de bumbac în cap, Maximov, bolnav şi slăbit, dar cu un zâmbet blajin pe buze. Bătrânul vagabond se oploşise acolo, în casă, de vreo două luni, adică de când sosise cu Gruşenka de la Mokroe. În ziua aceea, când ajunseseră, în sfârşit acasă, după ce înfruntaseră ploaia şi glodurile drumului, ud până la piele şi cu inima îngheţata de frică, Maximov se aşezase pe canapea, îndreptându-şi spre ea privirea rugătoare. În primul moment, copleşită de nenorocirea ce o lovise, Gruşenka, furată de necazurile sale şi având pe deasupra şi un pic de febră, aproape că uitase cu totul de el. Abia într-un târziu se oprise brusc locului şi