privirile îi căzuseră asupra lui; bătrânul încercase să râdă, pierdut, nenorocit, uitându-se drept în ochii ei. Gruşenka o strigase atunci pe Fenia şi poruncise să-i aducă ceva de mâncare. Maximov nu se mişcase toată ziua de pe canapea, iar când se întunecase de tot afară şi obloanele fuseseră închise, Fenia o întrebase pe stăpână-sa:

— Ce facem cu dumnealui, coniţă, rămâne aici peste noapte?

— Da, fă-i patul pe canapea, răspunsese Gruşenka.

Interesându-se mai îndeaproape de soarta lui, aflase că omul n-avea nici un căpătâi. „Domnul Kalganov, protectorul meu, mi-a spus de la obraz că nu mă mai primeşte să stau la dânsul şi mi-a dăruit cinci ruble”, îi mărturisise el. „Bine, dacă-i aşa, să te ţină Dumnezeu sănătos, rămâi aici”, hotărâse Gruşenka în durerea ei şi-i zâmbise milostiv. Bătrânul simţise cum i se topeşte inima văzând-o că-i surâde aşa, şi buzele începuseră să-i tremure într-un plâns mut, ca o mărturie de recunoştinţă. De atunci se aciuase acolo în casă ca un câine de pripas. Nu plecase nici mai apoi, când Gruşenka zăcuse bolnava în pat. Nici Fenia şi nici maică-sa, bucătăreasa Matriona, nu se înduraseră să-l alunge, având mai departe grijă să-i dea de mâncare şi să-i aştearnă în fiecare seară să se culce pe canapea. Cu timpul, Gruşenka ajunsese să se obişnuiască cu el şi, de câte ori se întorcea de la Mitea (nici nu se întremase bine după boală şi, de îndată ce se sculase din pat, se şi dusese să-l vadă la închisoare), ca să-şi omoare timpul, se aşeza la taclale cu „Maximuşka”, pălăvrăgind ore întregi despre fel de fel de nimicuri, numai să nu se mai gândească la necazul ei. Bătrânul avea haz când începea să povestească şi până la urmă ajunsese să nu se mai poată lipsi de el. În afară de Aleoşa, care nu venea nici el chiar zi de zi, Gruşenka aproape că nu mai primea pe nimeni în casă. Iar moşneagul ei, negustorul, „era pe ducă”, după cum vorbea lumea în târg şi, într-adevăr, cam la o săptămână după procesul lui Mitea, închise ochii pe veci. Cu trei săptămâni înainte de moarte, simţind că i se apropie sfârşitul, se înduplecase, în sfârşit, să-şi cheme feciorii cu neveste şi copii cu tot, poruncindu-le să nu mai plece de la căpătâiul lui. Şi tot atunci le pusese slugilor în vedere să nu-i mai dea drumul în casă Gruşenkăi sub nici un cuvânt, iar dacă s-ar întâmpla să vină cumva, să-i spună din partea lui „că-i doreşte să trăiască mult şi bine, să fie fericită şi să nu-şi mai aducă aminte de el niciodată”. „Totuşi, Gruşenka mai în fiecare zi trimitea pe cineva să întrebe ce mai face.

— Bine c-ai venit! exclamă ea bucuroasă, lepădând cărţile din mână şi ridicându-se să-l întâmpine pe Aleoşa. Maximuşka mă tot speria că n-o să mai vii! Ah, nu ştii ce nevoie am de tine! Ia loc. Ce să-ţi dau? Vrei o cafea?

— N-ar strica, spuse Aleoşa, aşezându-se la masă. Sunt flămând ca un lup.

— Ei, vezi! Fenia, Fenia, adu cafeaua! strigă Gruşenka. De când te aşteaptă pe foc. Fenia, adu şi nişte plăcinte, ai grijă să fie calde, auzi tu? Nu ştii ce bucluc am avut, Aleoşa, cu plăcintele astea! I-am dus şi lui la puşcărie, şi ce crezi? uite-aşa mi le-a aruncat înapoi, n-a vrut să pună gura pe ele! Ba chiar a azvârlit o bucată pe jos şi a călcat-o în picioare. „Bine, am spus eu, atunci am să le las gardianului şi, dacă până deseară nu te răzbeşte foamea, înseamnă că te hrăneşti numai cu venin, şarpe!” şi am plecat. Iar ne-am certat. Mă crezi, de fiecare dată când mă duc la el începe iarăşi scandalul.

Gruşenka îi povestise totul pe nerăsuflate, surescitată. Maximov zâmbea timid, cu ochişorii în pământ.

— Dar azi de ce v-aţi mai certat? întrebă Aleoşa.

— Nu m-aş fi aşteptat niciodată să se facă zâzanie între noi pentru aşa ceva! închipuieşte-ţi: l-a apucat gelozia pe „fostul” meu! „De ce-i dai bani? Va să zică, ai început să-l ţii ca pe un peşte?” E gelos, tot timpul îl roade gelozia! E gelos şi când doarme şi când mănâncă. Nu zici că săptămână trecută i-a căşunat până şi pe Kuzma!

— Păi doar ştia despre „fostul” tău!

— Ca să vezi! A ştiut de la început, şi tocmai azi, ce i s-o fi năzărit, c-a sărit cu gura şi a început să mă insulte. Mi-e şi ruşine să repet ce mi-a spus, zevzecul! Când să plec, a venit şi Rakitka. Nu cumva l-o fi asmuţind el? Ce zici? întrebă ea cu gândul aiurea.

— Te iubeşte. Asta e, te iubeşte peste măsură. Şi mai e şi nervos acum.

— Păi cum să nu fie nervos dacă mâine îl judecă!? Tocmai de aceea m-am şi dus la el, ca să vorbim despre asta. Mi-e groază numai când mă gândesc ce o să se întâmple mâine! Tu zici că el e nervos, dar eu, crezi că eu nu sunt? Şi de ce-i arde! Îi dă zor înainte cu poleacul! Zevzecul! Nu mai rămâne decât să fie gelos şi pe Maximuşka.

— Nevastă-mea era foarte geloasă, se amestecă în vorbă Maximov.

— Hai, fugi încolo! zâmbi fără să vrea Gruşenka. Pe cine putea să fie geloasă?

— Pe slujnice.

— Ia taci, Maximuşka, zău că mă scoţi din sărite, nu-mi arde acum de glume. Şi nu te mai zgâi la plăcinte, pune-ţi pofta în cui, ştii doar că-ţi fac rău! Şi nici vişinată n-ai voie... Poftim, acum trebuie să-mi scot sufletul şi cu el, parcă aş fi deschis un azil de bătrâni... spuse Gruşenka râzând.

— Nu merit atâta bunătate, parcă eu nu ştiu că sunt un bicisnic... Începu cu tremur în glas Maximov. Sunt oameni mai folositori decât mine, care ar trebuie să se bucure de generozitatea dumitale.

— Eh, toţi oamenii sunt folositori, Maximuşka! De unde putem şti care-i mai mult şi care-i mai puţin? Barem de n-ar fi fost poleacul acela... Ce l-o fi apucat să se îmbolnăvească tocmai azi? Am trecut şi pe la el. Şi acum, uite-aşa, de ciudă, am să-i trimit şi lui