nişte plăcinte. Nici nu mi-a trecut prin gând, dar fiindcă Mitea tot mi-a făcut scandal că i-am trimis, de ce să nu-i trimit, dacă-i vorba aşa, şi chiar acum, imediat. A, uite şi Fenia cu scrisoarea! Tot de la poleci, fireşte, păi se putea să treacă o zi fără să-mi ceară iarăşi bani?!

Într-adevăr, pan Mussjalowicz îi adresase din nou o scrisoare lungă, în stilul lui afectat şi pretenţios, prin care îi cerea trei ruble împrumut. În acelaşi plic se afla şi o chitanţă prin care debitorul îşi lua obligaţia de a restitui banii în termen de trei luni; chitanţa purta de asemenea girul lui pan Wrublewski. Gruşenka primise o sumedenie de misive în genul ăsta de la „fostul” ei. Asaltul începuse cu două săptămâni înainte, chiar în ziua când se dăduse pentru prima oară jos din pat. Ştia că tot timpul cât zăcuse bolnavă, cei doi pani veniseră zilnic să se intereseze de starea ei. Debutul îl făcuse o lungă epistolă teribil de emfatică şi de încâlcită, scrisă pe coală ministerială şi pecetluită cu sigiliul de familie. Gruşenka n-o citise decât pe jumătate şi o aruncase, fără să fi înţeles mare lucru din ea. De altfel, numai de aşa ceva nu-i ardea în momentul acela. A doua zi însă primise altă scrisoare prin care pan Mussjalowicz o ruga să-i împrumute două mii de ruble pe termen scurt. Gruşenka nu se învrednicise nici de astă dată să-i răspundă. Mesajele însă se ţinuseră lanţ, zi de zi toate la fel de solemne şi de pompoase, cu singura deosebire că suma cerută cu împrumut se micşorase treptat, ca sa ajungă până la urmă la douăzeci şi cinci de ruble, apoi la zece, până ce, în sfârşit, Gruşenka primise un răvaş prin care i se solicita numai o singură rublă, cererea fiind ca de obicei însoţită de o chitanţă semnată de amândoi polecii. Înduioşată, Gruşenka se dusese pe înserat să vadă ce-i cu ei. Îi găsise într-un hal fără de hal, într-o mizerie aproape sordidă, lihniţi de foame, fără foc în cameră şi fără ţigări, datori vânduţi gazdei. Cele două sute de ruble pe care le câştigaseră de la Mitea se topiseră de mult. Cu atât mai mirată fusese Gruşenka văzând aerul lor ţanţoş şi detaşat, ca şi primirea ceremonioasă, cu fraze bombastice, pe care i-o făcuseră. Amuzată, le dăduse zece ruble, iar a doua zi îi povestise râzând întâmplarea lui Mitea care nu se arătase câtuşi de puţin gelos. De atunci panii se ţinuseră scai de ea, bombardând-o zilnic cu scrisori şi cereri de bani pe care ea le satisfăcea întotdeauna. Şi tocmai în ziua aceea pe Mitea îl apucase din senin gelozia.

— Am trecut pe la el ca o proastă, în drum spre închisoare, dar n-am stat decât o clipă. Ştii că-i bolnav – fostul meu, vreau să zic, începu ea volubilă şi agitată. Nu ştiu ce mi-a venit să-i povestesc lui Mitea: „închipuieşte-ţi, i-am spus eu râzând, poleacul meu a luat ghitara să-mi cânte romanţele de odinioară, credea pesemne c-o să-mi înmoaie inima şi o să mă înduplece să mă mărit cu el”. Atunci, lui Mitea i-a sărit deodată ţâfna şi a început să mă insulte... Ei, stai tu, dacă-i vorba pe aşa, am să le trimit şi lor nişte plăcinte! Fenia, cine a venit cu scrisoarea, tot fetişcana aceea? Dă-i trei ruble şi pune într-o hârtie vreo zece bucăţi de plăcintă, să le ducă din partea mea. Auzi, Aleoşa, să-i spui lui Mitea că le-am trimis plăcinte, neapărat să-i spui!

— Nici nu-mi trece prin gând, răspunse Aleoşa zâmbind.

— Da ce, crezi că o să sufere din pricina asta? Habar n-are, se preface numai, puţin îi pasă de mine în fond! rosti cu amărăciune Gruşenka.

— Cum se preface?

— Eşti un prost, Aleoşenka, nu pricepi nimic, păcat de tine că minte ai, slavă Domnului, destulă. Pe mine nu mă doare că e gelos, chiar dacă n-are de ce; m-ar durea dacă n-ar fi gelos. Aşa sunt eu, niciodată n-o să mă supere gelozia cuiva, fiindcă şi eu am o fire aprigă şi sunt gata să devin bănuitoare din te miri ce. Pe mine mă doare faptul că nu mă iubeşte şi că se preface numai că-i gelos. Ce, crezi că n-am ochi să văd? Tot îmi vorbeşte mereu de cealaltă: Katka a făcut aşa, Katka pe dincolo! A chemat un medic de la Moscova special pentru proces, să-l scape! Katka a adus pe cel mai mare şi mai iscusit avocat! Înseamnă că nu mai poate după ea dacă o laudă atâta faţă de mine, mizerabilul! Şi fiindcă se simte cu musca pe căciulă, mereu îmi caută pricină, vrând, chipurile, să arunce toată vina asupra mea! „Tu n-ai trăit cu poleacul, zice, până nu m-ai cunoscut pe mine? De ce să nu-mi fac şi eu acum gustul cu Katka” Asta e! Vrea să-mi arunce totul mie în spinare. Dinadins caută mereu ceartă cu lumânarea, ascultă-mă pe mine, dinadins, atâta numai că eu...

Gruşenka nu mai apucă să termine, şi ducând batista la ochi, începu să plângă amarnic.

— N-o iubeşte pe Katerina Ivanovna, spuse convins Aleoşa.

— Am să văd eu curând dacă o iubeşte sau nu... rosti Gruşenka ameninţătoare, luând batista de la ochi.

Avea figura crispată. Aleoşa simţi o strângere de inimă văzând că din blajin, paşnic şi zâmbitor cum era, chipul i se întunecase de la o clipă la alta, înăsprit de ură.

— Să lăsăm prostiile! se răsti ea deodată. Să nu-ţi închipui că pentru asta te-am chemat, dragă Aleoşa! Şi numai eu singură mă frământ aşa! Mă uit la ceilalţi, şi văd că nimeni nu se sinchiseşte, nimeni n-are habar. Cel puţin, tu te gândeşti la el? Mâine e procesul! Spune-mi şi mie cum au să-l judece? Feciorul acela e criminalul, el l-a ucis, numai el! Doamne! Se poate să-l condamne aşa, nevinovat, în locul lui? Feciorul n-a păţit nimic, nici măcar nu s-au legat de el!

— Ba nu, a fost anchetat şi el şi chiar foarte sever, zise Aleoşa furat de gânduri. Au ajuns însă la concluzia că nu-i vinovat. Acum e