— Doamne, de ce nu te duci la avocat să vorbeşti cu el între patru ochi? Se zice că i-ar fi dat trei mii de ruble ca să vină de la Petersburg.

— Am pus mână de la mână, Ivan, Katerina Ivanovna şi cu mine, ca să-i plătim onorariul, în schimb medicul l-a adus ea pe socoteala ei de la Moscova, i-a dat două mii de ruble. Fetiukovici, avocatul, ar fi cerut poate mai mult, dar cum s-a făcut atâta vâlvă în toată Rusia în jurul acestui caz – toate ziarele, toate revistele vorbesc despre el – Fetiukovici a acceptat să pledeze mai mult pentru glorie, gândindu-se să nu scape un proces atât de celebru. L-am văzut chiar aseară.

— Şi? i-ai vorbit? stărui Gruşenka nerăbdătoare.

— M-a ascultat până la capăt, dar nu mi-a răspuns nimic. Zicea că părerea lui e definitiv formată. Dar mi-a promis totuşi c-o să ia în consideraţie ce i-am spus eu.

— Să ia în consideraţie!... Pungaşii! O să-l nenorocească! Da doctorul, doctorul... pentru ce l-o mai fi adus aia?

— Ca expert. Vor să-l scoată nebun pe Mitea, să arate c-a săvârşit crima fără să-şi dea seama ce face, într-un acces de demenţă, numai că Mitea nici nu vrea să audă de aşa ceva.  Aleoşa zâmbi uşor.

— Şi să ştii c-aveau dreptate dacă l-ar fi omorât el! exclamă Gruşenka. Fiindcă era nebun, da, da, nebun de legat, păcatele mele, că numai eu sunt de vină! Dar de ucis nu l-a ucis el, nu! Şi când te gândeşti că toţi, toţi, toată lumea din oraş susţine că el este criminalul! Până şi Fenia a dat asemenea declaraţii, încât îţi vine să crezi că într-adevăr l-a omorât. Şi cei de la băcănie tot aşa, şi funcţionarul acela... Şi pe urmă chiar el a spus în gura mare la local! O lume întreagă l-a auzit! Toţi, toţi au declarat împotriva lui, toţi se ridică să-i dea la cap!

— Da, sunt din ce în ce mai multe declaraţii, spuse Aleoşa posomorât.

— Şi Grigori, ai văzut? Grigori Vasilievici susţine morţiş că uşa era deschisă, de câteva ori a spus la anchetă c-a văzut-o cu ochii lui aşa, vraişte, nu-i chip să-l scoţi din asta, am fost la el, i-am vorbit – degeaba! Nu zici că m-a şi înjurat!

— Da, e poate cea mai gravă declaraţie din toate câte există împotriva fratelui meu.

— Cât despre nebunie, să ştii că Mitea nici acum nu e în toate minţile, îi destăinui Gruşenka îngrijorată şi cu un aer misterios. De mult voiam să-ţi spun, Aleoşa, zilnic mă duc la el, şi de fiecare dată îl ascult şi mă minunez. Despre ce crezi că-mi vorbeşte mereu în ultima vreme? Îi merge gura într-una şi nu pot să aleg nici două vorbe din ce trăncăneşte acolo, mă tot gândesc c-o fi spunând cine ştie ce lucru mare, şi eu, proastă cum sunt, nu înţeleg nimic. Îmi tot pomeneşte despre un „copchilaş”, mereu îi dă zor cu el, dracu ştie al cui o fi plodul acela: „De ce să fie aşa sărac bietul copchilaş?”, sau: „Pentru copchilaşul acela am să mă duc la ocnă, în Siberia. N-am ucis, dar trebuie sa mă duc la ocnă!” Ce vrea să spună cu asta, ce-i cu copilul acela, zău dacă am priceput ceva?! Vorbea atât de frumos despre el, încât am început să plâng – nu ştii ce frumos vorbea! – şi atunci a plâns şi el. Când a văzut că-mi dau lacrimile, m-a sărutat şi a făcut cruce asupra mea. Oare ce să fie asta, Aleoşa, ce-i cu „copchilaşul” acela?

Aleoşa zâmbi din nou.

— Nu ştiu ce tot caută la el Rakitin, în orice caz însă... asta nu-i de la Rakitin. Ieri n-am fost să-l văd, mă duc azi.

— Nu, nu e Rakitka; frate-său, Ivan Feodorovici, nu ştiu ce-l tot descântă, se duce mereu pe la el... Începu Gruşenka şi se opri brusc.

Aleoşa se uită la ea înmărmurit.

— Se duce la el? Cum, Ivan vine la el? Mitea mi-a spus că nici n-a dat ochii cu dânsul.

— Ei vezi! Ăsta-i păcatul meu! M-a luat gura pe dinainte! se zăpăci Gruşenka, îmbujorându-se toată. Stai, Aleoşa, taci puţin, acum, dacă tot am început, bairem să-ţi spun adevărul întreg: a fost de două ori la închisoare. Prima oară, chiar în ziua când a sosit – ştii, atunci când a venit valvârtej de la Moscova, eram încă pe picioare, nu mă răzbise boala – şi pe urmă, a doua oară, acum o săptămână. I-a atras atenţia lui Mitea ca nu cumva să scape vreo vorbă faţă de tine, şi, îndeobşte, nimeni nu trebuia să afle că se duce la el, ţinea să rămână totul secret.

Aleoşa căzu pe gânduri, căznindu-se să înţeleagă ceva.

Ştirea îl uluise peste măsură.

— Ivan nu mi-a pomenit niciodată nimic despre procesul lui Mitea, rosti el agale. De altfel, în astea două luni a fost destul de scump la vorbă cu mine, de câte ori mă duceam la el, părea supărat c-am venit, aşa că de vreo trei săptămâni încoace nici n-am mai trecut pe la dânsul... Hm... Dacă a fost acum o săptămână la Mitea... E adevărat că de atunci Mitea s-a schimbat mult...

— S-a schimbat, să ştii că s-a schimbat! se grăbi să confirme Gruşenka. Trebuie să fie ceva la mijloc, un lucru pe care vor să-l ţină neapărat ascuns! Chiar Mitea mi-a spus că-i vorba de un secret, un mare secret. Îmi face impresia că e ceva atât de grav, încât din pricina asta nu-şi mai poate găsi de loc liniştea. Înainte era vesel, plin de viaţă, de altfel şi acum de obicei e tot aşa, dar tocmai când e mai bine dispus începe să dea din cap, să umble încolo şi încoace prin celulă şi să-şi răsucească parul de la tâmplă – asta înseamnă că are ceva pe suflet. Ştiu eu ce ştiu! Încolo e vesel, şi azi a fost tot aşa vesel!

— Parcă ziceai adineauri că era furios...

— Păi chiar a şi fost şi