vesel, şi furios. Din te miri ce îi sare ţâfna, acum e foc şi pară, acum îl vezi zâmbitor, ca după un moment să tune şi să fulgere iar. Zău, Aleoşa, mă uit câteodată la el şi parcă nu-mi vine să cred: când ştie ce grozăvie îl aşteaptă, cum mai poate să râdă aşa ca un copil pentru orice fleac?

— Este adevărat că ţi-a interzis să-mi vorbeşti despre Ivan? Ţi-a atras atenţia să nu-mi spui nimic?

— Chiar aşa: ,,Să nu-i spui nimic”. Mai ales de tine se fereşte. Cică ar fi un secret, aşa ştiu de la el... Aleoşa, dragul meu, du-te la Mitea şi vezi, poate că reuşeşti să afli ce-i cu secretul acela. Vino pe urmă să-mi spui şi mie, se rugă Grurşenka, cutremurându-se înfiorată. Nu mă cruţa, vreau să ştiu ce zile amărâte mă aşteaptă, că parc-a fost un blestem pe capul meu! De aceea te-am chemat.

— Crezi că e ceva în legătură cu tine? Păi, dac-ar fi fost într-adevăr aşa, nu te gândeşti că n-ar fi pomenit nimic despre asta?

— Ce ştiu eu? Poate că vrea totuşi să mi-l spună şi nu îndrăzneşte. Mi-a dat numai să înţeleg. Zice că-i un secret, dar ce fel de secret nu-mi spune.

— Şi tu ce crezi?

— Ce să cred? Că mi-a ajuns funia la par, asta cred. Vor să se descotorosească de mine pentru că-i dumneaei la mijloc! Nu poate fi vorba decât de Katka, numai de la ea vin toate. Tot îmi dă zor „ba că-i aşa, ba că-i pe dincolo”, adică eu nu sunt „aşa” ca dumneaei! Asta ce înseamnă? Mi-a dat să înţeleg. Vrea să mă părăsească, ăsta-i secretul. Ei trei, Mitea, Katka şi Ivan Feodorovici, au pus totul la cale. De mult ţineam să te întreb, Aleoşa: acum o săptămână Mitea mi-a spus că Ivan e mort după Katka, de aceea se duce mereu pe la ea. E adevărat sau nu? Spune deschis, nu mă cruţa.

— Nu vreau să te mint, dar nu cred că Ivan o iubeşte pe Katerina Ivanovna.

— Aşa m-am gândit şi eu! Ca să vezi cum mă minte, ca un neruşinat! Înadins a făcut pe gelosul azi, ca să mă scoată vinovată pe mine mai târziu. E prost, nu ştie să se prefacă, spune şi el ce-l taie capul... Dar lasă, că-i arăt eu lui, îi arăt eu! „Tu, zice, crezi că eu l-am ucis...” Auzi ce a fost în stare să-mi spună, să-mi reproşeze mie aşa ceva! Să-l ierte Dumnezeu! Să vezi însă ce-o să păţească dumneaei, Katka, la proces, are s-o păţească urât de tot! Am să-i spun acolo o vorbuliţă să mă ţină minte... Am să-i trântesc totul în faţă, tot, tot!

Şi Gruşenka izbucni din nou într-un hohot amarnic de plâns.

— Gruşenka, rosti Aleoşa, ridicându-se să plece, eu atâta pot să-ţi spun: în primul rând că Mitea te iubeşte, da, te iubeşte mai mult ca orice pe lume şi numai pe tine, te rog să mă crezi. Ştiu ce vorbesc; da, sunt convins ca-i aşa. În al doilea când că n-am să încerc în nici un fel să-i smulg secretul, iar dacă s-ar întâmpla cumva să deschidă el vorba, am să-i atrag atenţia de la început că ţi-am promis să nu-ţi ascund nimic. Şi atunci am să trec pe la tine să-ţi spun. Dar... am impresia că... totuşi, Katerina Ivanovna nu are nici un amestec aici şi că trebuie să fie vorba de cu totul altceva. Sunt aproape sigur că-i aşa. Nu pare să fie ceva în legătură cu dânsa! Şi acum te las cu bine!

Aleoşa îi strânse mâna. Gruşenka tot nu se potolea. Tânărul îşi dădea seama că nu punea nici un temei pe cuvintele lui, dar cel puţin îşi mai uşurase obida, împărtăşindu-i tot ce avea pe inimă. Îi părea rău s-o lase atât de amărâtă, dar nu putea altfel, trebuia să se grăbească. Mai avea încă atâtea ie făcut.

 

 

II - PICIORUŞUL BOLNAV

 

În primul rând trebuia să treacă neapărat pe la doamna Hohlakova şi voia să se achite cât mai grabnic de aceasta obligaţie, ca să nu ajungă prea târziu la închisoare. De vreo trei săptămâni doamna Hohlakova era cam suferindă: i se umflase piciorul şi, deşi nu era nevoită să zacă în pat, toată ziulica stătea întinsă pe divan la dânsa în budoar, într-un ispititor neglijeu, altminteri destul de decent. Aleoşa observase într-o zi, surâzând în sinea lui cu toată nevinovăţia, că, aşa bolnavă cum era, doamna Hohlakova începuse să aibă o grijă deosebită de toaleta ei: era mereu gătită cu fel de fel de bonetele, matineuri şi funduliţe şi Aleoşa cam simţea dincotro bate vântul, deşi căuta să alunge din minte asemenea gânduri deşarte. În afara de oaspeţii obişnuiţi ai casei, în ultima lună doamna Hohlakova primea din ce în ce mai des vizitele tânărului Perhotin. Aleoşa n-o mai văzuse de patru zile şi acum, intrând în vestibul, se gândi să meargă din capul locului la Liza, de vreme ce venise special pentru dânsa; încă din ajun fata îi trimisese vorbă prin cameristă să treacă neapărat pe la ea, fiindcă avea ceva „foarte important” de discutat cu dânsul, ceea ce, din anumite motive, îl făcuse curios. În timp ce camerista se ducea să-l anunţe, doamna Hohlakova, care nu ştiu cum prinsese de veste că sosise, se grăbi să-i dea de ştire că-l roagă să intre „numai o clipă” în budoarul ei. Aleoşa se hotărî să răspundă mai întâi la apelul mamei, altminteri din minut în minut ar fi trimis pe cineva în camera fetei să-l cheme. Stăpâna casei stătea culcată pe sofa, dichisită ca de zile mari, şi părea mai agitată ca niciodată. Aleoşa fu întâmpinat de la uşa cu strigăte de bucurie.

— Vai, nu te-am văzut de secole! O săptămână întreagă! îţi dai seama? Ah, ba nu, mi se pare c-ai mai fost pe la noi acum patru zile, da, da, miercuri. Sunt sigură c-ai venit pentru Lise, voiai să te strecori iarăşi tiptil, ca să nu te aud... Dragul, dragul meu Alexei Feodorovici, de-ai ştii câtă bătaie de cap