îmi dă! Dar despre asta lasă c-o să vorbim mai târziu. Deşi e un lucru foarte important, poate cel mai important în momentul de faţă, dar să rămână pentru mai târziu. Dragul meu Alexei Feodorovici, să ştii că ţi-o încredinţez cu totul dumitale. De când a murit părintele Zosima – fie-i ţărâna uşoară? (şi se închină) – mă uit la dumneata ca la un schimnic adevărat, cel puţin aşa te consider eu, deşi îţi stă foarte bine îmbrăcat civil. Spune-mi, unde ai găsit un croitor atât de bun? Dar asta nu interesează acum, lasă, c-o să te întreb altă dată. Iartă-mă că-ţi spun uneori pe nume, Aleoşa, sunt destul de bătrână, cred, ca să mi se permită (şi zâmbi cu cochetărie), dar şi despre asta o să vorbim mai încolo. Să nu pierd din vedere tocmai ce este mai important. Te rog să-mi atragi atenţia dacă observi c-o iau razna; să-mi spui numai atât: „Dar principalul?” Vai, Doamne, măcar de-aş şti ce este important acum şi ce nu? Dar când Lise şi-a luat cuvântul înapoi – fiindcă, într-adevăr, ce putea fi decât o copilărie promisiunea pe care ţi-a făcut-o ca să se mărite cu dumneata, Alexei Feodorovici! – ţi-ai dat seama şi dumneata probabil că n-a fost decât o fantezie capricioasă de fetiţă bolnavă, care a stat prea mult înţepenită în fotoliu, dar, slavă Domnului, acum a început să meargă! Medicul cel nou, adus de Katerina Ivanovna de la Moscova pentru fratele dumitale, bietul om, ce rău îmi pare de el, mâine o să fie... dar ce să mai vorbim! Doamne, ce o să fie mâine! Mor numai când mă gândesc! Şi mai ales mor de curiozitate... Într-un cuvânt, aseară, doctorul acela a fost la noi şi a văzut-o pe Lise... I-am plătit cincizeci de ruble vizita. Dar nu-i vorba de asta, nu... Uite, că iar m-am încurcat, dar acum m-am încurcat de tot. Nu ştiu ce-o fi cu mine de mă pripesc aşa! Poţi să-mi spui de ce? Că eu habar n-am. Of, zău dacă mai ştiu unde mi-e capul! Toate mi s-au încâlcit în minte, uite-aşa, ca un ghemotoc. Mă tem că iar o să te plictisesc şi o să-ţi iei câmpii, şi pe urmă nu te mai văd iarăşi cu săptămânile. Vai, Doamne, dar de ce stăm aşa? Un moment, să-ţi aducă mai întâi o cafea... Iulia, Glafira! Cafeaua!

Aleoşa se grăbi să-i mulţumească, spunându-i că tocmai băuse una.

— La cine?

— La Agrafena Alexandrovna.

— La... La monstrul acela cu chip de om? Când te gândeşti că din pricina ei s-au nenorocit toţi! La drept vorbind, nu ştiu nici eu, dar am auzit că e ca o sfântă acum, păcat numai că s-a trezit cam târziu. Mai bine ar fi fost mai înainte, când trebuia. Acum ce rost mai are? Taci, taci, Alexei Feodorovici, sunt atâtea lucruri despre care vreau să-ţi vorbesc, încât mi-e teamă că până la urmă n-o să mai apuc sa-ţi spun nimic. Ce zici de grozăvia asta cu procesul... trebuie să merg neapărat, am şi început să mă pregătesc, au să mă ducă de acasă cu fotoliul, iar acolo pot să stau şi pe scaun, am să vin cu servitorii. Ştii că şi eu figurez printre martori? Cum am să vorbesc, ce am să le spun? Zău dacă ştiu ce să le spun! Trebuie să depun şi jurământ, nu-i aşa?

— Eu cred că nu-i neapărată nevoie să vă duceţi.

— Dar dacă pot să stau pe scaun! Ah, uite cum mă încurci mereu! Când te gândeşti, procesul, crima aceea oribilă şi fără nici un sens, ca până la urmă să plece cu toţii în Siberia! Unii au să se însoare... Şi toate astea repede, repede, totul se schimbă de la o zi la alta, nu mai rămâne nimic din ce a fost, toţi îmbătrânesc şi toţi iau calea cimitirului. Fie şi aşa, sunt obosită. Kati, cette charmante personne{41}, mi-a spulberat toate speranţele. Acum ce crezi c-o să facă? O să-l urmeze pe unul din fraţii dumitale în Siberia, iar celălalt o să se ducă şi el după dânsa şi o să se stabilească în oraşul vecin şi au să se chinuiască aşa unii pe alţii! Ei, uite, toate astea mă înnebunesc, şi în primul rând publicitatea: ziarele din Moscova şi din Petersburg numai despre asta vorbesc, cred că s-a scris de un milion de ori până acum. Ah, da, închipuieşte-ţi ca au scris şi despre mine c-am fost ca să zic aşa, „prietena” fratelui dumitale – acolo e un alt cuvânt, pe care nu-mi vine să-l repet! Ei, spune dacă-i posibil aşa ceva!

— Nu se poate! Unde şi când s-a scris?

— Stai că-ţi arăt îndată. Ieri am primit gazeta şi am avut răbdare să citesc tot până la capăt. E vorba de un ziar din Petersburg, „Ecouri”{42}, aşa se numeşte, care apare de un an încoace şi, cum sunt mare amatoare de ecouri, am ţinut să mă abonez şi eu, şi acum, poftim, mi s-a împlinit dorinţa cu vârf şi îndesat! Citeşte, te rog. Şi-i întinse ziarul pe care-l păstra sub pernă.

Era atât de necăjită, atât de consternată, încât avea dreptate să spună că i se încâlceau toate în cap. Ştirea era într-adevăr abracadabrantă şi avusese probabil un efect zguduitor asupra doamnei Hohlakova, deşi, spre norocul ei, în mod obişnuit nu era în stare să se concentreze asupra unui singur lucru, sărind mereu de la una la alta, aşa încât o clipă mai târziu se prea putea să fi uitat şi de ziar, şi de articolul cu pricina. Aleoşa ştia că procesul făcuse mare vâlvă în toată ţara şi, Doamne, câte corespondenţe şi informaţii stupide nu-i fusese dat să citească, în ultimele două luni, în ziare, strecurate printre altele autentice, despre fratele lui, despre Karamazovi în general şi chiar despre el însuşi! Bunăoară, o gazetă venise cu ştirea că îngrozit de fapta criminală a fratelui său, Aleoşa ar fi îmbrăcat rasa monahală, intrând pe veci la mănăstire; nu mai ştiu care fiţuică dezminţea această aserţiune, anunţând că, dimpotrivă, în complicitate