cu stareţul Zosima, ar fi spart casa de bani a mănăstirii şi „ar fi spălat putina”. Articolul, proaspăt apărut în ziarul „Ecouri”, era intitulat Corespondenţă din Scotoprigonievsk{43} (din păcate, vai! aşa se cheamă târguşorul nostru, deşi m-am ferit cât am putut până acum să-i dau în vileag numele) în legătură cu procesul Karamazov. Era o informaţie destul de laconică. Doamna Hohlakova nu era pomenită decât prin aluzii mai mult sau mai puţin voalate; de altfel, numele tuturor persoanelor citate în acest articol erau fictive. Se spunea numai că ucigaşul al cărui proces stârnise atâta senzaţie, fost căpitan de infanterie, era un individ insolent şi despotic, un retrograd, un pierde-vară preocupat numai de aventurile amoroase, care se bucura, de favorurile „cuconiţelor răsfăţate de soartă”. Una din aceste „văduvioare solitare”, o femeie care mai făcea încă pe tinerica, deşi avea o fată de măritat, fusese atât de pătimaş îndrăgostită de el. Încît numai cu două ore înainte de crimă îi oferise trei mii de ruble ca să plece împreună cu ea la o mină de aur. Pe cât se pare, totuşi criminalul preferase să-şi ucidă tatăl şi să-l jefuiască, bizuindu-se că fărădelegea lui nu va fi descoperită, decât să plece în Siberia în compania farmecelor ofilite ale adoratoarei sale trecute de patruzeci de ani. Această picantă corespondenţă se încheia, aşa cum era de aşteptat, printr-o diatribă plină de o nobilă indignare la adresa imoralităţii paricidului şi a moravurilor putrede caracteristice epocii de tristă amintire a iobăgiei. Aleoşa o citi din curiozitate până la sfârşit şi restitui ziarul.

— Ei, spune, nu crezi că-i vorba de mine? ciripi fermecătoarea doamnă. Fireşte că de mine, de vreme ce eu i-am propus cu un ceas înainte să plece la minele de aur, şi când colo uite ce-a ieşit, „farmecele ofilite ale unei cucoane trecute de patruzeci de ani”! Parcă eu pentru asta i-am propus!? Nu vezi cu câtă rea-credinţă e scris? Iartă-i, Doamne, pentru „farmecele” astea, aşa cum i-am iertat şi eu! Dar ştii cine-i autorul acestei corespondenţe? E prietenul dumitale Rakitin.

— Tot ce se poate, deşi eu personal n-am auzit aşa ceva.

— Cu siguranţă că-i el, nu mai încape nici o îndoială! Din moment ce l-am dat afară din casă... Cred că ştii ce s-a întâmplat...

— Ştiu numai atât, că l-aţi poftit să nu mai calce aici în casă, dar de ce, n-am auzit... cel puţin de la dumneavoastră.

— Prin urmare, ai aflat de la el! Şi, mă rog, ce zice, mă batjocoreşte rău?

— Da. Dar aşa batjocoreşte el pe toată lumea. Nu mi-a spus însă niciodată de ce i-aţi interzis să mai vină la dumneavoastră. De altfel, ne vedem foarte rar. Nu suntem prieteni.

— Atunci n-am încotro, trebuie să-ţi spun. Am să mă spovedesc dumitale, pentru că aici cred că am şi eu o parte de vină. De fapt, nu e mare lucru, o nimica toată, o bagatelă, aşa că până la urmă nici nu ştiu dacă a fost ceva. Vezi, dragul meu (doamna Hohlakova îşi luă un aer galeş şi un surâs dulce şi misterios îi flutură pe buze). Vezi, dragul meu, eu bănuiesc... te rog să mă ierţi, Aleoşa, dar îţi vorbesc ca o mamă... adică nu, nu, dimpotrivă, îţi spun ca unui tată... ce să caute mama aici... În sfârşit, ca şi cum m-aş fi spovedit părintelui Zosima, ăsta-i cuvântul potrivit, e mai bine aşa, nu spuneam chiar eu adineauri că pentru mine eşti ca un schimnic?... Aşadar, bietul băiat, vreau să zic prietenul dumitale Rakitin (o, Doamne, nici măcar nu pot să fiu supărată pe el! Necăjită, da, ba chiar furioasă, dar nu cine ştie ce), într-un cuvânt, zănaticul ăsta, închipuieşte-ţi, s-a îndrăgostit de mine! Eu n-am băgat de seamă decât mai târziu, mult mai târziu, cu toate că de la o vreme, adică de vreo lună încoace, începuse să vină din ce în ce mai des pe la mine, aproape zilnic, deşi ne cunoşteam de atâta timp. Eu habar n-aveam de nimic... Şi deodată parcă mi s-a luminat mintea şi am început să-l observ mai atent. Nu pot să-ţi spun ce surprinsă am fost! Ştii că de două luni primesc vizitele unui tânăr funcţionar de la noi din oraş, Piotr Ilici Perhotin, un băiat eminent, tare simpatic şi la locul lui. Cred că l-ai întâlnit, de altfel, de câteva ori la mine. Nu-i aşa că-i un tânăr eminent şi serios? Nu vine chiar aşa des, cam la trei zile o dată (şi chiar dac-ar veni în fiecare zi, n-are a face!), totdeauna elegant şi pus la punct. În general, ador tineretul, Aleoşa, îmi place societatea unor tineri capabili şi la locul lor, aşa cum eşti dumneata, iar Perhotin are într-adevăr creierul unui om de stat şi vorbeşte atât de frumos! Trebuie neapărat să intervin pentru el, să-i întind o mină de ajutor. Are stofă de diplomat. În ziua aceea nenorocită aş putea spune că m-a scăpat de la moarte venind la mine în toiul nopţii. Iar prietenul dumitale Rakitin umblă totdeauna cu nişte cizmoaie cât toate zilele şi, când îşi întinde picioarele, acoperă tot covorul... Şi, cum ziceam, la un moment dat a început să-mi facă unele aluzii, ba într-o zi, la plecare, mi-a strâns mâna tare de tot. Ei, ce crezi? Din ziua aceea m-a apucat durerea de picior! Bineînţeles avea mereu ocazia să se întâlnească cu Piotr Ilici la mine în casă şi, închipuieşte-ţi, nu ştiu ce-i căşunase pe el, că mereu îl împungea, ar fi fost în stare să-l înghit de viu. Mă uitam la ei şi abia mă ţineam să nu izbucnesc în râs. Într-o zi, şedeam aşa singură, adică nu, începuse să mă supere piciorul şi şedeam întinsă, rând s-a anunţat Mihail Ivanovici. Nu zici că-mi adusese o poezie – câteva strofe – dedicată piciorului meu bolnav, în care descria toată suferinţa mea! Stai, cum spunea:

Ce-mi făcuşi tu, picioruş,

Mi te-mbolnăvişi acuşi...

sau cam aşa ceva, nu mai ţin minte, niciodată n-am fost în stare să învăţ versuri pe dinafară, dar le am aici, pot să ţi le arăt dacă vrei, sunt