delicioase, delicioase! Şi nu e vorba numai de picioruşul meu, dar au şi o morală, o idee extraordinară, îmi pare rău c-am uitat cum era! Într-un cuvânt, meritau să fie scrise într-un album! Eu fireşte că i-am mulţumit frumos, iar dânsul a fost grozav de încântat. Dar tocmai când îl complimentam, cine crezi că intră pe uşă: Piotr Ilici. Cum a dat cu ochii de el, Mihail Ivanovici s-a făcut negru ca noaptea. Mi-am dat seama că Piotr Ilici îi stricase toate socotelile, probabil că Mihail Ivanovici voia să-mi mai spună ceva după ce-mi citise poezia, am observat imediat, dar tocmai atunci a picat Piotr Ilici şi n-a mai apucat să scoată o vorbă. Nu ştiu ce mi-a venit să-i arăt şi lui Piotr Ilici poezia, fără să-i spun însă cine o scrisese. Sunt sigură, sunt absolut sigură că a ghicit din capul locului, deşi nici acum nu vrea să recunoască, pretinde că nici măcar nu i-a trecut prin minte, dar ştiu eu că spune numai aşa. Piotr Ilici a pufnit în râs şi s-a apucat să foarfece versurile: „Sunt proaste, zice, parc-ar fi scrise de un seminarist”, şi dă-i, şi dă-i – se înfierbântase rău de tot băiatul! Prietenul dumitale însă în loc să ia lucrurile în glumă şi-a ieşit din sărite... Doamne, am crezut c-au să se încaiere! „Sunt ale mele, zice, le-am scris numai aşa, în joacă, fiindcă după mine nu există prostie mai mare decât să faci poezii. Dar din întâmplare versurile mele sunt bune. Lui Puşkin al dumneavoastră vreţi să-i ridicaţi un monument pentru meritul de a fi cântat în versuri picioruşele femeilor, pe când poezia mea are un conţinut serios; dumneata vorbeşti ca un om cu mentalitate învechită, retrogradă; dumneata habar n-ai de ideile umanitariste, nici nu eşti în stare să înţelegi năzuinţele înaintate ale vremii, eşti refractar la progres; în fond, ce poţi să pretinzi de la un conţopist şi un şperţar!” Atunci eu am început să ţip, implorându-i să înceteze. Dumneata îl cunoşti pe Piotr Ilici, nu se poate spune că-i un laş, dar atunci şi-a luat deodată un aer foarte demn, uitându-se ironic la Rakitin şi, după ce l-a ascultat până la sfârşit, a căutat să se scuze: „Eu, zice, n-am ştiut că sunt ale dumitale. Dacă ştiam, zice, bineînţeles că le-aş fi lăudat... În genere, poeţii sunt extrem de irascibili...” Şi aşa mai departe, o avalanşă de ironii servite pe un ton cât se poate de politicos. Chiar el mi-a explicat după aceea că l-a luat peste picior, deşi eu am crezut la început că vorbea serios. Şedeam tot aşa întinsă, ca şi acum, şi mă gândeam: „Se cade sau nu se cade să-l dau afară pe Mihail Ivanovici pentru că-şi permite să zbiere în halul ăsta la un musafir de al meu?” Mă crezi, stăteam aşa, cu ochii închişi, şi cumpăneam în sinea mea: se cade ori nu se cade? Nu mă puteam decide cu nici un chip, mă tot frământam cu firea şi uite-aşa îmi zvâcnea inima în piept! Să ţip sau să nu ţip? Un glas parcă îmi şoptea: „Ţipă! Iar altul: Nu, nu ţipa!” Şi chiar în momentul când am auzit că-mi spune „nu ţipa”, am dat un ţipăt şi am leşinat. Îţi închipui ce zarvă a fost! Atunci m-am ridicat în picioare şi i-am spus ritos lui Mihail Ivanovici: „îmi pare foarte rău, zic, dar mă văd nevoită să te înştiinţez că nu mai ai ce căuta la mine în casă” şi i-am arătat uşa. Vai, Alexei Feodorovici, îmi dau seama că n-am făcut bine, am minţit, fiindcă nu eram câtuşi de puţin supărată pe el, dar în momentul acela mi s-a părut c-ar putea să iasă o scenă de toată frumuseţea... În orice caz, pot să-ţi spun c-a fost cât se poate de naturală, pentru că am izbucnit imediat în plâns şi am tot plâns după aceea câteva zile în şir; apoi, într-o zi după masă am uitat tot, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic De atunci n-a mai pus piciorul aici în casă, se împlinesc două săptămâni de când n-a mai dat pe la mine. Mereu mă gândeam: „Cum aşa, chiar n-o să mai vină niciodată pe aici?!i Chiar şi ieri m-am gândit la asta, iar aseară mi-a sosit ziarul. Am rămas înmărmurită când am citit; cine putea să scrie aşa ceva? Natural că dânsul, cum a ajuns atunci acasă, s-a aşezat imediat să scrie articolul; apoi l-a trimis la ziar, care l-a publicat foarte frumos. Asta a fost acum două săptămâni. Dar, vai, Aleoşa, văd că m-am întins aşa la vorbă şi tocmai ce trebuia să-ţi spun nu ţi-am spus! Mereu mă ia gura pe dinainte!

— Din păcate, tocmai azi se întâmplă să fiu foarte grăbit, trebuie să ajung şi la fratele meu, încercă să scape Aleoşa.

— A, da! Mi-am adus aminte! Ascultă, ştii ce-i aceea un şoc?

— Ce fel de şoc?! se miră Aleoşa.

— Un şoc nervos, ştii, cum se spune la tribunal. O stare de spirit specială în numele căreia ţi se iartă orice. Orice ai fi făcut, eşti achitat.

— Dar la ce vă referiţi?

— Stai să vezi: Katia... – vai, ce fiinţă încântătoare, într-adevăr încântătoare, îmi pare rău numai că nu pot să-mi dau seama pe cine iubeşte! – a fost deunăzi pe la mine, dar n-am reuşit să scot nimic de la dânsa. Cu atât mai mult cu cât în ultima vreme e teribil de rezervată, îmi vorbeşte numai despre sănătatea mea şi atâta tot, şi încă pe ce ton... „Treaba ta, mi-am zis, Domnul cu tine!...” Ah, da, era vorba de şocuri nervoase! Cum îţi spuneam, a sosit doctorul ăsta, care poate să constate dacă cineva e nebun. Dumneata ştiai de venirea lui? Fireşte că ştiai, din moment ce chiar dumneata l-ai adus, adică nu dumneata, ci Katia. Tot ea! Vezi, se poate întâmpla omul să fie sănătos tun, şi aşa, din senin, să aibă un şoc nervos. Încolo, e perfect conştient. Îşi dă seama de tot ce face şi totuşi e într-o stare