specială. Ei bine, de bună seamă că şi Dmitri Feodorovici a avut un şoc. E o descoperire într-adevăr providenţială pentru justiţia modernă. Doctorul a fost la mine să mă întrebe cum s-a comportat în seara aceea – ştii dumneata, când cu minele de aur – în ce stare era, ce impresie mi-a făcut. Bineînţeles că era într-o stare specială dacă a venit la mine şi-a zbierat! „Bani, bani şi iar bani, trei mii de ruble, să-mi dai imediat trei mii”, ca după aceea să se ducă să-şi omoare tatăl! „Nu vreau să ucid, zice, nu vreau” şi până la urmă totuşi a ucis. Se zice că tocmai de aceea au să-l achite, pentru că a încercat să se împotrivească, deşi până la urmă tot a ucis.

— Dar nu l-a ucis el! o întrerupse cam repezit Aleoşa, din ce în ce mai nervos şi mai nerăbdător.

— Ştiu, l-a omorât bătrânul acela, Grigori...

— Cum Grigori? exclamă Aleoşa.

— Da, da, Grigori. Dmitri Feodorovici l-a lovit, a zăcut cât a zăcut, apoi s-a ridicat de jos şi, văzând uşa deschisă, a intrat înăuntru şi l-a ucis pe Feodor Pavlovici.

— Dar pentru ce, pentru ce?

— Fiindcă avusese un şoc nervos. După ce Dmitri Feodorovici l-a lovit în cap, în momentul când şi-a venit în simţiri, a avut aşa, deodată, un şoc, şi în starea asta a săvârşit crima. Chiar dacă spune că n-a ucis el, e posibil să nu-şi mai amintească ce a făcut. Totuşi, ar fi mult mai bine să fi ucis Dmitri Feodorovici. Şi chiar aşa a şi fost; deşi susţin că Grigori e criminalul, de ucis, cu siguranţă c-a ucis Dmitri Feodorovici, sunt convinsă, şi să ştii că-i mai bine aşa, mult, mult mai bine! Ah, să nu-ţi închipui c-aş putea avea vreo simpatie pentru un fiu care a fost în stare să-şi ucidă tatăl, nu-i aduc nici o laudă pentru asta, dimpotrivă, copiii trebuie să-şi respecte părinţii, dar, totuşi, cred că-i mai bine să fi săvârşit el crima, pentru că atunci dumneata nu mai ai nici un motiv să-l plângi, fiindcă s-a nenorocit singur – inconştient sau, mai bine zis, conştient, dar fără să ştie ce se întâmplă cu el. Mai bine să-l achite; e mai uman aşa şi totodată au să iasă în evidenţă binefacerile justiţiei moderne. Eu, să-ţi spun drept, habar n-am avut până acum, dar am auzit că e o constatare făcută mai demult; ieri, când am aflat, am fost atât de impresionată, încât era gata să trimit după dumneata să te cheme. Dacă o să fie achitat, după proces am să insist să vină la mine la masă; am să-i invit pe toţi aici, să închinăm un pahar în cinstea noii proceduri penale. Nu cred că e periculos şi, pe urmă, o să vină atâta lume – chiar dacă ar încerca să facă ceva, au să sară cu toţii să-l scoată afară. Iar mai târziu, cine ştie, s-ar putea să ajungă judecător de pace într-alt oraş sau ceva tot în genul ăsta, fiindcă un om care a trecut printr-o cumpănă atît de grea e în măsură să judece mai bine decât alţii. Şi mai ales, cine nu poate să aibă în ziua de azi un şoc? Şi dumneata, şi eu, toţi am trecut prin asta; există doar atâtea cazuri. Bunăoară, şade omul paşnic şi fredonează o romanţă, când, aşa, din senin, i se năzare ceva, ia pistolul şi trage în primul venit; după aceea, bineînţeles, e achitat. Am citit acum de curând despre asta, sunt lucruri pe care le confirmă toţi medicii. Medicii confirmă acum tot, absolut tot, da, da! Nu-ţi mai spun că şi Lise a avut un şoc nervos. Şi ieri şi alaltăieri am plâns din pricina ei, pentru ca abia azi să-mi dau seama în sfârşit că, probabil, a avut un şoc. Atâta sânge rău ce-mi face fetiţa asta! Cred că şi-a pierdut minţile. De ce te-o fi chemat? A trimis după dumneata sau ai venit singur?

— Ba nu, m-a chemat şi chiar vreau să mă duc la ea, răspunse Aleoşa sculându-se, hotărât cu tot dinadinsul să plece.

— Vai, dragul meu, scumpul meu Alexei Feodorovici, să ştii că ăsta-i oful meu cel mai mare! exclamă doamna Hohlakova cu lacrimi în ochi. Martor mi-e Dumnezeu că ţi-o încredinţez din tot sufletul pe Lise şi nu-mi pare rău că te-a chemat, chiar dacă se fereşte de mama ei. Fratelui dumitale Ivan Feodorovici însă, te rog să mă ierţi, nu i-aş putea încredinţa fata cu inima uşoară, deşi am şi acum aceeaşi părere bună despre el şi socotesc un adevărat cavaler. Închipuieşte-ţi c-a venit s-o vadă pe Lise şi eu nici n-am ştiut.

— Cum? Când? se miră Aleoşa, care rămăsese în picioare în faţa ei, cu gândul să plece.

— Am să-ţi spun tot, cred că pentru asta te-am şi chemat, acum nu-mi mai dau nici eu seama. Să vezi: de când s-a înapoiat de la Moscova, Ivan Feodorovici n-a fost decât de două ori pe la mine. Prima oară mi-a făcut o vizită de curtoazie, ca la o veche cunoştinţă, iar a doua oară – acum câteva zile – a venit ştiind că era Katia la mine. Fireşte, nu pot avea nici o pretenţie de la dânsul, îmi dau seama, că n-are timp sa se ţină de vizite, cât este de ocupat în momentul de faţa, vous comprenez, cette affaire, et la mort terriblejie votre papa{44}, dar acum aflu că între timp a mai fost o dată pe aici, acum şase zile, dar nu la mine, ci la Lise. N-a stat decât cinci minute şi a plecat. Mi-a spus Glafira după trei zile şi trebuie să-ţi mărturisesc c-am fost grozav de surprinsă. Am chemat-o numaidecât pe Lise care mi-a râs în nas: „A crezut, zice, că dormi, şi atunci a intrat la mine; voia să se intereseze de sănătatea matale”. Şi probabil aşa a şi fost. Dar Lise, vai, Doamne, nu pot să-ţi spun cât mă necăjeşte fata asta! Închipuieşte-ţi că în aceeaşi noapte, acum patru zile vreau să spun, când ai fost ultima