oară pe la noi, a avut un atac de nervi, dar un atac destul de serios; s-o fi auzit cum ţipa! De ce pe mine nu mă apucă niciodată nevricalele? A doua zi altă criză, a treia zi alta şi ieri starea asta morbidă! Aşa, din senin, a început să strige la mine: „Nu pot să-l sufăr pe Ivan Feodorovici, zice, te rog foarte mult să nu-l mai primeşti dacă vine; să-i trimiţi vorbă că nu eşti acasă!” Am rămas încremenită. „Şi pentru ce, mă rog, i-am obiectat eu, să nu mai primesc îndeasă un băiat atât de civilizat şi de cult, asupra căruia s-a abătut o nenorocire atât de mare?” Pentru că, orice ai zice, toate poveştile astea sunt o adevărată calamitate pe capul unui om, nu-i aşa? Atâta i-a trebuit Lisei ca să pufnească în râs şi încă într-un fel destul de jignitor. Mi-a părut bine totuşi c-am reuşit cel puţin s-o înveselesc. Poate c-au să-i treacă nervii acum, mi-am zis, mai ales că şi eu mă gândeam să nu-l mai primesc pe Ivan Feodorovici, drept pedeapsă pentru vizitele astea ciudate, făcute fără ştirea şi permisiunea mea, ba chiar voiam să-i cer explicaţii. Azi-dimineaţă însă Lise abia s-a sculat din somn şi ce sa vezi: nu ştiu ce i-o fi căşunat pe Iulia, că, nici una, nici două, jart îi trage o palmă! Nu e monstruos? Eu, care totdeauna le-am spus jupâneselor mele dumneata! Şi după un ceas, cine crezi c-o ia în braţe pe Iulia şi-i sărută picioarele: Lise. Şi tot ea îmi trimite apoi vorbă că nu mai vrea să mă vadă şi că niciodată n-o să mai calce la mine în cameră. Cu chiu, cu vai, aşa cum sunt, cu piciorul ăsta bolnav, mă târăsc până la ea şi cum mă vede îmi sare de gât, mă sărută şi începe să plângă şi, tot aşa, sărutându-mă, fără nici o vorbă, mă scoate pur şi simplu pe uşă afară, încât până la urmă n-am izbutit să aflu ce-i cu ea. Singura mea speranţă ai rămas acum dumneata, dragul meu Alexei Feodorovici, soarta mea e în mâinile dumitale! Te rog du-te s-o vezi pe Lise şi încearcă s-o descoşi, aşa cum ştii numai dumneata, poate că afli ce s-a întâmplat şi pe urmă vino sa-mi spui şi mie, ca la o mamă, pentru că îţi dai seama că dacă lucrurile au să meargă tot aşa, mă prăpădesc, sau mor, sau fug de acasă. Nu mai pot, crede-mă, nu mai pot! Sunt destul de răbdătoare de felul meu, dar la un moment dat se poate să-mi pierd răbdarea, şi atunci... atunci mi-e groază când mă gândesc ce o să se întâmple atunci! Ah, Doamne, în sfârşit, Piotr Ilici! exclamă ea şi, ca prin farmec, se lumină la faţă, zărindu-l în prag pe Piotr Ilici Perhotin. Ai întârziat, vezi, ai întârziat! Bine, stai jos şi spune, hotărăşte-mi soarta, ce zice avocatul? Unde te duci, Alexei Feodorovici?

— La Lise.

— Ah, da! N-ai să uiţi ce te-am rugat, nu-i aşa? E soarta mea în joc!

— N-am să uit şi dacă am să pot... dar nu ştiu, fiindcă am întârziat prea mult, îngăimă Aleoşa, grăbindu-se s-o şteargă.

— Ba nu, ba nu, să vii neapărat, nu „dacă am să pot”, altfel mor! strigă după el doamna Hohlakova, dar Aleoşa şi închisese uşa.

 

 

III - DRĂCUŞORUL

 

Intrând în odaia fetei, Aleoşa o găsi pe Lise tolănită în fotoliul pe care o scoteau s-o plimbe pe vremea când nu putea încă umbla pe picioare. Fata nu se ridică să-l primească, nici măcar nu se clinti din loc, numai ochii ei ageri se aţintiră pătrunzători asupra lui. Avea o privire înfrigurată şi era palidă, aproape lividă la faţă. Aleoşa rămase surprins văzând cât se schimbase în aceste trei zile, i se păru chiar ceva mai slabă ca înainte. Lise nu se învrednici să-i dea mâna. El îi atinse uşor degetele fine, lungi, ce zăceau inerte în poala, apoi se aşeză tăcut în faţa ei.

— Ştiu că te grăbeşti să ajungi la închisoare, spuse fata pe uri ton răstit. Şi mama care te-a ţinut aproape două ore ca să-ţi povestească ce a fost şi cum a fost cu mine şi cu Iulia.

— De unde ştii?

— Am ascultat la uşă. Ce te uiţi aşa la mine? Aşa-mi place mie, ascult la uşă şi am să ascult mereu, de câte ori o să am chef, nu văd ce poate fi rău într-asta! Şi n-am de gînd să-mi cer iertare.

— Eşti supărată?

— Dimpotrivă, mă bucur. Stăteam acum şi mă gândeam pentru a nu ştiu câta oară: ce bine am făcut că mi-am luat cuvântul înapoi şi n-am vrut să mă mărit cu dumneata. Fiindcă dumneata nu eşti bun de bărbat; dacă fiind soţia dumitale m-aş îndrăgosti de altcineva şi te-aş trimite să-i duci un bilet, ai fi în stare cu siguranţă să faci comisionul ăsta, ba chiar să-mi aduci şi răspunsul. La patruzeci de ani încă o să mai umbli cu scrisorile mele.

Şi începu sa râdă în gura mare. Aleoşa zâmbi.

— Ai în dumneata un grăunte de răutate şi în acelaşi timp o mare candoare.

— Candoare, se poate, de aceea probabil nu mi-e ruşine de dumneata. Şi nu numai că nu-mi este ruşine, dar nici nu vreau să-mi fie ruşine de dumneata, da, tocmai de dumneata. Aleoşa, spune-mi de ce nu pot să te respect? Mi-eşti tare drag dar nu am nici un pic de respect pentru dumneata. Dacă te-aş respecta, nu ţi-aş vorbi aşa, fără nici o sfială, nu

— Probabil.

— Crezi într-adevăr că nu mi-e ruşine de dumneata? – Nu, nu cred.

Lise râse din nou, nervos; vorbea precipitat.

— I-am trimis nişte bomboane fratelui dumitale, Dmitri Feodorovici, la închisoare. Aleoşa, ştii ce drăguţ eşti! Toată viaţa am să te iubesc mult de tot, pentru că mi-ai dat voie cu atâta uşurinţă să nu te mai iubesc.

— Pentru asta m-ai chemat azi?

— Ţineam să-ţi împărtăşesc o dorinţă de a mea. Uite, grozav aş vrea să mă chinuiască cineva, un om care să se însoare cu mine şi apoi să mă chinuiască,