— Îţi place haosul?

— Ah, da, haosul, asta doresc! Aş avea poftă să dau foc casei. Caut mereu să-mi închipui cum ar fi dacă m-aş duce şi i-aş da foc pe furiş, aşa, tiptil-tiptil. Toată lumea se munceşte să-l stingă, şi focul arde înainte, iar eu, ştiind ce s-a întâmplat, tac chitic. Ştiu şi tac chitic. Vai, ce tâmpenie! Groaznic mă plictisesc!

Şi făcu un gest de om sătul până-n gât.

— Trăieşti în huzur şi bogăţie, rosti cu glas scăzut Aleoşa.

— Dar ce, crezi că-i mai bine să fii sărac?

— Mai bine.

— Aşa spunea pesemne monahul acela al dumitale, răposatul. Dar nu-i adevărat. Vreau să fiu bogată şi toţi ceilalţi oameni să fie săraci. Să mă îndop toată ziua cu bomboane şi frişca şi să nu dau nimănui nici o fărâmiţă. Ah, nu vreau s-aud nimic, nu vreau s-aud nimic! dădu ea din mâini, deşi Aleoşa nici măcar nu deschisese gura. Mi-ai mai spus lucrurile astea şi altă dată, le ştiu pe de rost. Sunt plicticoase. Daca aş fi săracă, sunt convinsă că aş omorî pe cineva şi, chiar aşa, bogată fiind, poate c-am să ucid. Ce rost are să stai degeaba? Ştii, mi-ar plăcea grozav să secer, să secer un lan de secară. Am să mă mărit cu dumneata şi o să trăim la ţară, o să te faci ţăran, ţăran sadea, şi o să avem un mânz, vrei? Îl cunoşti pe Kalganov?

— Îl cunosc.

— Umblă cu capul în nori. Zice că n-are nici un sens sa trăieşti cu adevărat, că-i mai plăcut să visezi. Viaţa reală e plicticoasă, pe când aşa, poţi să-ţi închipui tot ce doreşti. Vrea să se însoare, mi-a şi făcut o declaraţie de dragoste. Ştii să te joci cu o sfârlează?

— Ştiu.

— Şi el tot aşa e, ca o sfârlează; nu trebuie decât să-l învârteşti, să-i dai drumul şi, după aceea, să-l mâi tot timpul cu biciul. Poate c-am să mă mărit cu el şi am să-l mân toată viaţa cu biciul. Nu te simţi prost că stai cu mine?

— Nu.

— Trebuie să fii tare supărat pe mine că nu-ţi vorbesc despre cele sfinte. Nu ţin de loc să fiu sfântă. Spune-mi, ce-am să păţesc pe lumea cealaltă, dacă s-ar întâmpla să fac un păcat mare de tot, cel mai mare din toate? Dumneata trebuie să ştii precis.

— O să-ţi iei osânda pe care ţi-o va da Dumnezeu, răspunse Aleoşa, uitându-se la ea cu atenţie.

— Asta şi vreau. Am să mă prezint, o sa-mi primesc osânda şi pe urmă o să le râd în nas tuturor. Nu ştii ce poftă am sa dau foc casei, Aleoşa, casei noastre, sau nu mă crezi?

— De ce nu? Există copii de doisprezece ani care sunt tot aşa de dornici să dea foc la ceva şi până la urmă chiar o şi fac. E şi asta o boală.

— Nu-i adevărat, nu-i adevărat, se poate foarte bine să existe copii dintr-ăştia cum spui dumneata, dar eu vorbeam despre altceva.

— Dumneata confunzi răul cu binele, e numai o criză trecătoare. Asta se datorează probabil bolii de care ai suferit mai înainte.

— Văd că mă dispreţuieşti! Eu n-am poftă să fac bine, dimpotrivă, nu vreau să fac decât rău şi asta n-are nici în clin, nici în mânecă cu boala mea.

— De ce să faci rău?

— Ca să distrug tot. Ah, ce minunat ar fi să nu mai rămână nimic! Ştii, Aleoşa, uneori îmi trece prin minte să fac cât pot mai mult rău, numai şi numai răutăţi, aşa, cu duiumul; şi să mă îndeletnicesc cu treaba asta pe ascuns o bună bucată de vreme, pentru ca, la un moment dat, să afle toată lumea cine-i făptaşul şi să se strângă ca la urs în jurul meu, arătându-mă cu degetul, iar eu să mă uit aşa la toţi şi să le râd în nas. Mă gândesc ce plăcut o să fie. De ce o fi, oare, atât de plăcut, Aleoşa?

— Ştiu eu? Poate pentru că simţi nevoia de a distruge un lucru folositor sau, cum ziceai adineauri, de a da foc. Se întâmpla şi asta uneori.

— Şi să ştii că nu sunt vorbe în vânt. Chiar am de gând să fac treaba asta.

— Te cred.

— Ah, ce mult te iubesc pentru că ai spus: „te cred”! Şi dumneata nu minţi niciodată, niciodată! Dar poate că-ţi spun lucrurile astea numai aşa, ca să te necăjesc...

— N-aş crede... deşi poate că simţi şi nevoia asta! Şi-ţi place să mă necăjeşti.

— Aşa, puţin. Vezi, niciodată nu pot să te mint, rosti ea cu o lumină ciudată în ochi.

Aleoşa era mai cu seamă surprins de seriozitatea cu care-i vorbea; nu mai avea nimic ştrengăresc în ea, nici urmă din aerul ei poznaş de mai înainte, deşi, aşa cum o ştia el, zburdălnicia şi hazul n-o părăseau nici chiar în clipele ei „grave”.

— Sunt momente când oamenii sunt atraşi chiar şi de crimă, rosti el îngândurat.

— Da, da! Ai spus exact ceea ce gândesc eu; sunt atraşi de ea, iubesc crima şi o iubesc nu numai în unele „momente”, ci tot timpul. Ştii, în privinţa asta parcă s-ar fi înţeles cu toţii să mintă, şi mint într-una, necontenit. Când îi auzi, toţi urăsc din suflet răul, dar în sinea lor îl iubesc.

— Tot mai citeşti cărţi proaste?

— Tot. Sunt ale mamei, dânsa le citeşte, le ţine ascunse sub perne, iar eu i le şterpelesc.

— Cum de nu-ţi dai seama că te distrugi singură?

— Chiar asta şi vreau, să mă distrug! E aici în oraş un băiat de şcoală care a stat lungit între şine până a trecut trenul pe deasupra lui. Fericitul! Ascultă, fratele dumitale va fi judecat pentru că şi-a ucis tatăl, nu-i aşa? Ei, uite, toată lumea e satisfăcută că l-a ucis.

— Satisfăcută? Că l-a ucis pe tata?

— Da, da, toată lumea! Toţi se arată îngroziţi, dar în sinea lor simt o satisfacţie. Şi în primul rând eu.

— Se poate să fie şi ceva adevărat în ceea ce spui,