— Ca să vezi ce idei pot să-ţi treacă prin cap! exclamă cu o voce stridentă Lise, într-o explozie de entuziasm. Tocmai dumitale, părintele? Nici nu-ţi închipui cât preţuieşti în ochii mei, Aleoşa, pentru că nu eşti în stare să minţi niciodată! Stai să-ţi povestesc ceva, un vis teribil de comic: mi se întâmplă uneori să visez draci. Parcă sunt la mine, în odaie, noaptea, cu lumânarea aprinsă, şi peste tot mişună o sumedenie de încornoraţi, prin toate colţurile, chiar şi sub masă. La un moment dat, se deschide uşa şi în prag se îmbulzesc iarăşi o droaie de diavoli care vor să intre înăuntru, să pună gheara pe mine. Încă puţin şi mă înhaţă. Îmi fac atunci cruce şi dracii se trag înapoi, speriaţi, dar tot nu se îndură să plece, stau mai departe în uşă, stau pitiţi prin colţuri şi aşteaptă. Şi deodată mă apucă o poftă năprasnică să hulesc, luând în deşert numele lui Dumnezeu, şi încep să blestem, şi atunci sar toţi buluc asupra mea, rânjind de bucurie, şi dau să mă înhaţe; dar în aceeaşi clipă îmi fac cruce şi iarăşi o zbughesc toţi înapoi! Ştii ce nostim e, simţi mereu cum ţi se taie răsuflarea!

— Şi eu am uneori asemenea visuri, spuse Aleoşa.

— Zău? spuse Lise ca şi când nu i-ar fi venit să creadă. Ascultă, Aleoşa, să nu râzi de mine, e vorba de ceva foarte important: e posibil oare ca doi oameni să aibă acelaşi vis?

— Probabil că da.

— Aleoşa, îţi spun încă o dată: e ceva foarte important, continuă Lise peste măsură de mirată. Visul în sine poate că nu înseamnă nimic, curios e faptul că ai putut visa acelaşi lucru ca şi mine. Ştiu că dumneata nu mă minţi niciodată; te-aş ruga să nu mă minţi nici acum: spune-mi, e adevărat? Nu glumeşti?

— E adevărat.

Lise părea foarte tulburată. Câteva clipe nu mai spuse nimic.

— Aleoşa, te rog, vino mai des pe la mine, rosti ea într-un târziu, stăruitor.

— Am să vin mereu să te văd, toată viaţa, îi răspunse convins tânărul.

— Sunt atâtea lucruri pe care numai dumitale ţi le încredinţez, îi mărturisi Lise. Mie şi dumitale, atâta tot. Eşti singurul om de pe lume căruia i le spun. Îmi place să stau de vorbă cu dumneata mai mult chiar decât cu mine însămi. Şi pe urmă, de dumneata nu mi-e ruşine. Aleoşa, de ce nu mi-o fi ruşine de dumneata chiar aşa, de loc? E adevărat că ovreii fură copii de Paşti şi-i ciopârţesc?

— Nu ştiu.

— Am aici o carte în care scrie că nu ştiu unde a fost judecat un ovrei care a ciopârţit un băieţel de patru ani. Întâi şi-ntâi i-a tăiat degetele de la mânuţe şi după aceea l-a răstignit pe perete; l-a bătut în cuie cu braţele desfăcute; a declarat apoi la proces că băieţelul a murit după patru ore. Foarte repede, nu? Zicea că a gemut şi s-a văitat tot timpul, iar el stătea în faţa lui şi-l privea. Ce splendid!

— Splendid?

— Superb! Uneori îmi închipui că eu l-am răstignit. Îl văd cum sta atârnat de perete şi geme, în vreme ce eu mănânc compot de ananas, instalată pe un scaun în faţa lui. Îmi place la nebunie compotul de ananas! Dar dumitale?

Aleoşa o privea fără să-i răspundă. Chipul fetei, galben ca ceara, se întunecă deodată, crispat, şi-n ochi i se aprinse o lumină ciudată.

— Ştii, când am citit povestea asta cu ovreiul, am tremurat şi am plâns toată noaptea. Mi se pare că aud mereu ţipetele şi gemetele băieţaşului (la patru ani copiii îşi dau seama de toate) şi, în acelaşi timp, nu-mi iese din cap ideea cu compotul de ananas. A doua zi dimineaţă am trimis cuiva un bilet rugându-l să vină neapărat la mine. A venit şi i-am vorbit despre copil şi despre compotul de ananas. I-am povestit tot, tot, i-am spus la urmă chiar că „e splendid”. A început să râdă şi a recunoscut şi el că într-adevăr e splendid. Apoi s-a sculat şi a plecat. N-a stat decât cinci minute. Asta ce înseamnă, decât că mă dispreţuia, nu-i aşa că mă dispreţuia? Răspunde-mi, Aleoşa, mă dispreţuia sau nu? Lise se îndreptă, în fotoliu şi ochii începură să-i strălucească şi mai viu.

— Spune-mi, o întrebă Aleoşa neliniştit, dumneata l-ai chemat pe omul acela?

— Da.

— I-ai trimis o scrisoare?

— Da.

— Numai pentru asta, ca să-i ceri părerea despre ideea dumitale cu copilul?

— Nu, îl chemasem pentru altceva. A fost însă prima întrebare pe care i-am pus-o cum a intrat pe uşă. Mi-a răspuns râzând, pe urmă s-a sculat foarte frumos şi a plecat.

— Omul acesta a fost cinstit cu dumneata, rosti Aleoşa domol.

— Dar m-a dispreţuit? Nu-i aşa c-a râs de mine?

— Nu, pentru că şi el crede probabil în compotul de ananas. Şi el e tare bolnav acum, Lise.

— Chiar crede, într-adevăr! întări Lise, fulgerîndu-l cu privirea.

— Să ştii însă că nu dispreţuieşte pe nimeni, urmă Aleoşa. Dar nici nu crede în nimeni. Şi din moment ce nu crede în oameni, se prea poate să-i dispreţuiască.

— Prin urmare, şi pe mine, da? Şi pe mine?

— Şi pe dumneata.

— Admirabil! scrâşni Lise. Când a ieşit râzând pe uşă mi-am dat seama ce splendid e să dispreţuieşti. Tot atât de splendid ca şi copilul acela cu degetele retezate... Şi-i râse în obraz exasperată, privindu-l cu duşmănie. Aleoşa, aş vrea... Scapă-mă, Aleoşa! strigă ea deodată şi, smulgându-se dm fotoliu, se repezi la pieptul lui şi-l strânse în braţe. Scapă-mă! gemu ea. Crezi c-aş putea să spun vreunui om de pe lume ceea ce ţi-am mărturisit dumitale acum? Nu ţi-am spus decât adevărul. Să ştii, tot ce ţi-am spus e adevărat! Mi s-a făcut lehamite de viaţă, vreau să mă sinucid. Nu mai am nici un chef să trăiesc, totul mi se pare urât! Urât, da, urât, totul e urât! Aleoşa, de ce nu mă iubeşti de loc, de loc? izbucni ea în cele din urmă, furioasă.

— Ba te iubesc! răspunse din toată inima Aleoşa.

— Şi ai să plângi după mine,