— Da.

— Nu pentru că n-am vrut să fiu soţia dumitale, ci aşa, pentru mine, numai pentru mine?

— Da.

— Îţi mulţumesc. Eu nu am nevoie decât de lacrimile dumitale. Toţi ceilalţi n-au decât să mă condamne, să mă calce în picioare, toţi, toţi, fără nici o excepţie! Pentru că eu nu iubesc pe nimeni. Auzi: pe ni-me-ni! Dimpotrivă, îi urăsc pe toţi! Du-te, Aleoşa, trebuie să te duci la fratele dumitale! îşi aminti ea deodată, desprinzându-se de el.

— Cum să te las aşa? întrebă Aleoşa aproape speriat.

— Du-te la fratele dumitale. Să nu închidă poarta la închisoare, du-te, uite pălăria! Sărută-l pe Mitea din partea mea, hai, pleacă!

Îl împinse cu sila spre uşă. Aleoşa se uita la ea nedumerit, întristat, când simţi deodată în palma dreaptă o hârtie împăturită şi sigilată cu ceară, probabil o scrisoare. O privi: era adresată lui Ivan Feodorovici Karamazov. Îşi ridică ochii spre Lise. Obrăjorul ei avea o expresie aproape ameninţătoare.

— Să i-o dai, auzi, să nu te prind cumva că nu i-ai dat-o! îi porunci ea într-o izbucnire frenetică, tremurând toată. Chiar astăzi, imediat! Altfel, mă otrăvesc! Pentru asta te-am chemat! şi trânti uşa după el, încuind-o cu zăvorul.

Aleoşa puse răvaşul în buzunar şi se îndreptă spre scară, fără să mai treacă pe la doamna Hohlakova pe care o uitase cu desăvârşire. Când se convinse în sfârşit că nu mai era nimeni în sală, Lise trase zăvorul, întredeschise uşa şi vârî degetul în crăpătură; închise apoi uşa brusc, strivindu-şi degetul. După câteva clipe îşi slobozi mâna din strânsoare, se apropie încet de fotoliu şi, aşezându-se în el, dreaptă ca o strună întinsă, îşi cercetă mânioasă degetul învineţit, sub unghia căruia mustise o picătură de sânge. Îi tremurau buzele şi şoptea într-una, iarăşi şi iarăşi, pe nerăsuflate:

— Ticăloaso, ticăloaso, ticăloaso, ticăloaso!

IV - UN IMN DE SLAVĂ ŞI UN SECRET

Era destul de târziu când Aleoşa sună la poarta închisorii, începuse să se întunece afară (ziua-i atât de scurtă în noiembrie). Ştia însă c-o să poată intra fără nici o greutate. În această privinţă şi la noi în oraş obiceiul pământului e acelaşi ca peste tot. La început, după arestarea lui Mitea şi perioada de instrucţie preventivă, vizitele familiei şi ale persoanelor străine fuseseră îngrădite de anumite formalităţi cât se poate de stricte, dar cu timpul stricteţea aceasta începuse să mai slăbească, nu pentru că n-ar fi fost necesară, dar se făcuseră unele excepţii. Ba chiar se ajunsese atât de departe cu concesiile, încât uneori întrevederile deţinutului aveau loc într-o încăpere special amenajată şi, ca să zicem aşa, chiar între patru ochi. Altminteri, de această situaţie privilegiată nu se bucurau decât foarte puţine persoane: Gruşenka, Aleoşa şi Rakitin. Gruşenka reuşise să câştige bunăvoinţa ispravnicului Mihail Makarovici; bătrânul se simţea vinovat din pricina ieşirii brutale pe care o avusese faţă de ea, în seara de pomină de la Mokroe. Mai apoi însă, când aflase în amănunţime toată povestea vieţii, ei, îşi schimbase cu desăvârşire părerea despre dânsa. Şi ceea ce părea şi mai curios, deşi ferm convins că Mitea era vinovat, după arestarea acestuia devenise tot mai indulgent. „Cine ştie, poate c-o fi fost om de treabă altminteri, numai băutura şi viaţa asta destrăbălată l-au nenorocit. Uite aşa, de pomană”, se gândea el. De unde mai înainte nu avea ochi să-l vadă, acum parcă simţea un fel de milă pentru el. De asemenea, ispravnicul ţinea foarte mult la Aleoşa, pe care-l cunoştea destul de bine; cât priveşte pe Rakitin care luase obiceiul de a-l vizita pe deţinut, era prieten cu „duducile ispravnicului”, cum le spunea el, şi mai toată ziua se învârtea pe la ei prin casă. Pe deasupra, medita şi copiii directorului închisorii, un bătrân blajin, dar tipicar când era vorba de slujbă. Aleoşa se cunoştea şi el mai demult cu directorul căruia îi plăcea să discute pe îndelete probleme „superioare”. Iar faţă de Ivan Feodorovici, bătrânelul nu numai că avea o deosebită stimă, dar se simţea chiar intimidat de dânsul, mai ales de argumentaţia lui, deşi el însuşi se considera un filozof de seamă, chiar dacă era un „autodidact”. În schimb, avea o neţărmurită simpatie pentru Aleoşa. De un an încoace, directorul se apucase să studieze evangheliile apocrife şi simţea mereu nevoia să-şi împărtăşească părerile tânărului său prieten. Mai înainte se ducea din când în când să-l vadă la mănăstire şi acolo stătea ceasuri întregi de vorba cu el şi cu ieromonahii. Aşa că Aleoşa, chiar dacă s-ar fi întâmplat să sosească prea târziu la închisoare, n-avea decât să intervină pe lângă el şi lucrurile s-ar fi aranjat imediat. De altfel, îl cunoştea toată lumea acolo, până la ultimul gardian. Santinela, fireşte, nu-i făcea nici un fel de dificultăţi, cu condiţia ca să aibă încuviinţarea celor în drept. De câte ori venea cineva să-l vadă, Mitea cobora din celula lui la vorbitor. Intrând înăuntru, Aleoşa se pomeni faţă în faţă cu Rakitin care tocmai îşi lua rămas bun de la Mitea. Discutau amândoi cu glas tare. Mitea râdea, iar Rakitin pufnea supărat. În ultima vreme, Rakitin evita să-l întâlnească pe Aleoşa, cu care nu vorbea aproape de loc; abia dacă se învrednicea să-l salute. Dând cu ochii de el, vizitatorul se încruntă şi-şi plecă repede privirea în jos, făcându-şi de lucru cu nasturii paltonului călduros, din stofă groasă, cu guler de blană. Apoi începu să-şi caute umbrela.

— Să nu uit ceva, murmură el, aşa, numai ca să nu tacă din gură.

— Vezi să nu iei ceva ce nu-ţi aparţine, îi atrase atenţia Mitea, râzând singur de gluma lui.  Rakitin se făcu foc.

— Asta să le-o spui Karamazovilor tăi, neam de jecmănitori, nu lui Rakitin! strigă el, tremurând de mânie.

— Ce te-a apucat, omule? Am glumit! protestă Mitea. Ei, drăcia dracului! Apoi către Aleoşa, arătând cu mâna spre Rakitin, care ieşea grăbit pe uşă: îl vezi? aşa sunt toţi. Cât a stat aici, a râs şi-a fost bine dispus, şi acum deodată i-a sărit muştarul! Nici măcar nu te-a salutat. Chiar aşa rău v-aţi certat? De ce ai venit atât de târziu? Te-am aşteptat ca pe