— Ce tot caută pe aici? De când te-ai împrietenit cu el? întrebă Aleoşa, făcând un semn cu capul spre uşa pe care ieşise Rakitin.

— Cu Mihail? Nu, n-aş putea să spun că suntem prieteni. Nici nu merită, e un porc! Mă crede un... ticălos. Şi nici nu ştie de glumă – aşa sunt toţi, ăsta-i cusurul lor. Niciodată nu vor fi în stare să priceapă o glumă. Şi sufletul lor e sterp şi uscat, uscat şi sterp, aşa cum era al meu când am ajuns aici, la închisoare, şi mă uitam la zidurile astea. Dar e deştept, e deştept foc. Ei, Alexei, capul meu, sărmanul, s-a dus dracului! Mitea se aşeză pe bancă şi-l puse pe Aleoşa să şadă lângă el.

— Da, mâine e procesul. Cum asta, chiar ai pierdut orice speranţă, frăţioare? întrebă timid Aleoşa.

— Ce spui? Mitea îi aruncă o privire indiferentă. Ah, da, te gândeai la proces! Dă-l dracului! Până azi am vorbit cu tine numai şi numai despre proces. Toate astea-s fleacuri! Sunt alte lucruri mai importante, despre care n-am discutat niciodată. Aşa e, mâine-i procesul, dar când ţi-am spus că s-a dus dracului scăfârlia mea, nu mi-era aminte de proces. Capul meu, uite, e tot aici, pe umeri, numai că s-a dus dracului ce era înăuntru. De ce mă priveşti atât de scandalizat?

— Ce tot îndrugi acolo, Mitea?

— Ideile, ideile! Etica. Ce este etica?

— Etica? se miră Alioşa.

— Da. Este o ştiinţă, aşa-i?

— Există într-adevăr o ştiinţă care se numeşte aşa... dar... drept să-ţi spun, n-aş putea să-ţi explic prea bine ce este cu ea, să-ţi dau o definiţie.

— Rakitin ştie. Multe mai ştie şi omul ăsta, lua-l-ar dracu! Pot să-ţi spun însă că n-o să se călugărească. Şi-a pus în gând să plece la Petersburg. Zice că vrea să devină critic şi să dea o nouă orientare, mai nobilă, criticii. S-ar putea să facă într-adevăr carieră şi să fie chiar de folos. Of, toţi umblă numai după asta, vor să facă neapărat carieră! Dracu s-o ia de etică! Vorba e, m-am dus de râpă, Alexei, omul lui Dumnezeu! Pe tine te iubesc cel mai mult dintre toţi. Mi se luminează sufletul când mă uit Ia tine. Cine a fost Karl Bernard?

— Karl Bernard? se miră din nou Aleoşa.

— Nu, nu Karl, stai, m-am încurcat: Claude Bernard. Ce a fost? Chimist?

— Trebuie să fie un savant, răspunse Aleoşa. Dar mărturisesc că nici despre el n-aş putea să-ţi spun mare lucru. Ştiu doar atât, că e un savant, dar în ce ramură, habar n-am.

— Dracu să-l ia, ca nici eu nu ştiu! Un pezevenghi, cu siguranţă, toţi sunt nişte pezevenghi. Să vezi însă că Rakitin o să reuşească; când vrea el ceva se strecoară şi pe gaura cheii, şi el e tot un Bernard. Uf, Bernarzii ăştia! Au ieşit la iveală cu duiumul!

— Dar ce-i cu tine, ce s-a întâmplat? stărui Aleoşa.

— Vrea să publice un articol despre mine, să-şi facă astfel intrarea în literatură. De asta vine mereu pe aici, aşa mi-a spus. Are intenţia să scrie ceva cu tendinţă: „Era fatal să ajungă la crimă, mediul l-a nenorocit” şi aşa mai departe. Un articol cu nuanţă socialistă, zice. Dracu să-l ia cu nuanţa lui cu tot, n-are decât, dacă aşa vrea el! Nu poate să-l înghită de loc pe Ivan, îl urăşte, şi nici pe tine nu prea te are la stomac. Dar nu vreau să-l gonesc fiindcă e un tip inteligent. E adevărat că, de la o vreme încoace, şi-a cam luat nasul la purtare. Chiar adineauri îi spuneam: „Karamazovii nu sunt nişte netrebnici, orice ai zice tu, ci nişte filozofi, fiindcă toţi ruşii adevăraţi sunt filozofi, pe când tu, cu toată învăţătura ta, nu eşti filozof, ci mitocan sadea”. A rânjit câineşte. Drept care, am adăugat: „De ideibus non est disputandum”. Frumos calambur, nu? Cel puţin aşa am venit şi eu în contact cu clasicismul! râse Mitea.

— Dar de ce crezi că eşti pierdut? Parcă aşa ziceai adineauri? îl întrerupse Aleoşa.

— De ce sînt pierdut? Hm! De fapt... vorbind aşa, în general, îmi pare rău de Dumnezeu!

— Ce vrei să zici?

— Gândeşte-te: aici, în cap, adică în creier, sunt nervi (dracu să-i ia!)... Şi tot acolo mai sunt şi nişte fibre subţiri, adică nervii au aşa, ca nişte prelungiri, şi când fibrele astea încep să vibreze... Vezi tu, de câte ori mă uit la ceva, un obiect oarecare, fibrele încep să vibreze... Şi, în momentul când ele încep să vibreze, apare şi imaginea, nu chiar imediat, ci după o clipă. În interval de o secundă apare şi clipa – ei, fir-ar al dracului, vreau să zic apare imaginea, adică obiectul respectiv, sau un fapt oarecare, dracu mai ştie, de aceea mă uit mai întâi şi după aceea gândesc... Şi asta numai pentru că există fibrele acelea, nu fiindcă aş avea un suflet şi aş fi plăsmuit după chipul şi asemănarea nu ştiu cui, acum mi-am dat seama că toate astea sunt prostii. Mihail mi-a explicat treaba asta încă de ieri şi parcă mi-a trecut un fier roşu prin inimă. Mare lucru şi ştiinţa, Aleoşa! Omul viitorului o să fie un om nou, îmi dau seama... Şi totuşi, îmi pare rău de Dumnezeu!

— Foarte bine! spuse Aleoşa.

— De ce, pentru că-mi pare rău de Dumnezeu? Chimia, frăţioare, chimia! N-ai încotro, preasfinţia-ta, trebuie să te dai la o parte, să-i faci loc chimiei să treacă! Nu pot să-ţi spun cât îl urăşte pe Dumnezeu Rakitin! Ăsta-i punctul slab al tuturor! Dar îl ascund. Mint, se prefac. Îl întreb: „Ideile astea ai de gând să le dezvolţi în foiletoanele tale critice?” „Chiar aşa, deschis, zice, nu cred c-au să-mi dea voie”. Şi a râs. „Şi atunci, zic eu, cum rămâne cu omul? Aşa, fără Dumnezeu şi fără viaţa viitoare? înseamnă că totul e permis, că poţi face orice vrei?” „Ce, nu ştiai? zice, şi iar începe să râdă. Un om inteligent, zice, poate să facă orice, totul îi este îngăduit. Când omul e