ager la minte ştie pe unde să scoată cămaşa, pe când tu, zice, ai ucis un om şi imediat te-au prins ca din oală şi acum, uite, îţi mănânci zilele în puşcărie!” Aşa mi-a spus! Porcul! Altădată, pe de-alde ăştia ca el îi luam de guler şi-i zvârleam pe uşă afară, iar acum stau şi-l ascult. Totuşi, spune şi multe lucruri cu cap. Şi ştie să scrie. Acum o săptămână a venit să-mi citească un articol; am copiat trei rânduri din el, stai puţin, că le am la mine. Mitea scotoci grăbit în buzunarul jiletcii din care scoase o fiţuică: „Ca să putem soluţiona această problemă, este necesar, în primul rând, ca personalitatea noastră să fie pusă în antiteză cu realitatea”. Tu înţelegi ceva?

— Nu, nu înţeleg.

Aleoşa se uita curios la Mitea, aşteptând să audă ce-i spune.

— Nici eu. E destul de confuz şi de vag. Şi totuşi, e un lucru deştept! „Toată lumea, zice, scrie acum aşa, astea sunt exigenţele mediului...” Ce-o fi şi cu mediul ăsta de se tem aşa de el? Ştiai că puşlamaua face şi poezii? Ce crezi, a cântat în versuri picioruşul Hohlakovei, ha-ha-ha!

— Am auzit.

— Ai auzit? Dar versurile le-ai citit?

— Nu.

— Le am eu, ţi le citesc îndată. Stai să-ţi spun, că-i o dandana întreagă. Mare pungaş! Acum trei săptamâni a început să mă ia în săgeţi: „Tu, zice, ai căzut în capcană ca un nătărău pentru nişte amărâte de trei mii de ruble; ai să vezi că eu am să pun mâna dintr-un condei pe o sută cincizeci de mii, mă însor cu o văduvioară şi-mi cumpăr o casă de piatră la Petersburg”. Şi mi-a povestit că-i trage clopotele Hohlakovei. Prea deşteaptă n-a fost ea nici în tinereţe, iar acum, la patruzeci de ani, a pierdut şi bruma de minte ce o mai avea. „E teribil de sentimentală dumneaei, zice, ştiu eu cum să-i cânt în strună ca s-o dau gata. Iar după ce mă însor cu ea, o iau cu mine la Petersburg şi acolo scot un ziar.” Şi-i curgeau balele de poftă, libidinosul, dar nu după Hohlakova, ci după cele o sută cincizeci de mii de ruble ale ei! Eram gata să-l cred, reuşise aproape să mă convingă; mă ţinea în fiecare zi la curent: „încă puţin, zice, şi cedează”. Nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. Şi deodată, hait! îl dă pe uşă afară; Perhotin, Piotr Ilici, i-a luat-o înainte, bravo lui! Aş pupa-o pe toanta aia pentru că l-a trimis la plimbare. Versurile le-a compus pe vremea când venea mereu pe la mine. „Pentru prima oară, zice, îmi murdăresc mâinile scriind poezii, dar n-am încotro, dacă vreau s-o vrăjesc, asta înseamnă că le scriu cu un scop util. Când am să pun mâna pe bănişorii imbecilei, am să pot fi de folos societăţii.” Oamenii ăştia sînt în stare să găsească o justificare socială pentru orice ticăloşie! „Trebuie totuşi să recunoşti, zice, că scriu mai bine decât Puşkin al dumitale, pentru că până şi într-o poezioară umoristică, aşa cum e asta, am ştiut să strecor o aluzie la nedreptatea socială”. În privinţa lui Puşkin sunt de acord cu el. Păcat de talentul lui dacă şi l-a irosit în cinstea unor picioruşe! Nici nu ştii ce mândru era de versurile sale! Ca să vezi cât sunt de ambiţioşi dumnealor! Poezia era intitulată Cântec de leac pentru picioruşul bolnav al muzei mele. Auzi ce i-a dat prin cap!

Scump şi dulce picioruş,

Mare poznă îmi făcuţi.

Doctorii-mprejur roiesc,

Îţi descântă, te-oblojesc.

 

Nu de dragul tău oftez,

Pe Puşkin nu-l concurez.

O ful meu e, vai, căpşorul,

Ce nu-mi înţelege dorul.

 

Picioruşul, bată-l vina,

Numai el e cu pricina!

Leac de şi-ar afla farsorul,

S-ar lumina şi căpşorul!{45}

Porc, ce mai încolo-ncoace, porc sadea, dar uite ce poezie sprinţară a reuşit să facă! Şi a ştiut într-adevăr să strecoare şi o idee „socială”! Dar ce-a fost pe el când l-a dat afară! Parcă turbase!

— De altfel, s-a şi răzbunat, îl înştiinţa Aleoşa. A pomenit-o într-o corespondenţă de ziar.

Şi Aleoşa îi spuse în câteva cuvinte cam ce cuprindea articolul apărut în ziarul „Ecouri”.

— Da, cu siguranţă că-i al lui, confirmă Mitea, încruntându-se. Numai el putea să scrie aşa ceva. Corespondenţele astea... ştiu... câte mârşăvii nu s-au scris bunăoară pe socoteala Gruşenkăi... sau despre Katia... Hm!

Şi începu să se plimbe încolo şi încoace prin odaie cu un aer preocupat.

— Frăţioare, să ştii că nu mai pot să stau mult la tine, spuse Aleoşa după câteva clipe de tăcere. Mâine-i o zi de cumpănă, o zi mare în viaţa ta: judecata lui Dumnezeu îţi va hotărî soarta... Şi nu-mi vine să cred că mai poţi fi în stare să umbli aşa, de colo-colo şi să vorbeşti câte-n lună şi-n stele...

— Nu, n-ai de ce să te miri, îl întrerupse Mitea impetuos. Ce-ai vrea să-ţi spun? Să-ţi vorbesc despre javra aia spurcată? Despre ucigaş? Ajunge cât am trăncănit despre el. Nici nu vreau să mai aud de scârnăvia aia, fiul Smerdiaşciei! Lasă, c-o să-l trăsnească Dumnezeu, ai să vezi! Nici un cuvânt mai mult! Se apropie de Aleoşa şi-l sărută înduioşat. Îi scânteiau ochii. Rakitin n-ar înţelege, începu el cuprins de o exaltare ciudată. Tu însă sunt sigur c-ai să mă înţelegi. De aceea te-am şi aşteptat cu atâta nerăbdare. Vezi tu, de mult ţineam să stau de vorbă cu tine între zidurile astea dărăpănate, dar am trecut sub tăcere tocmai ce era mai important: pesemne că nu sosise încă sorocul. Am aşteptat până în ultima clipă ca să-mi deschid inima faţă de tine. Frăţioare, în aste două luni de când sunt aici am simţit trezindu-se la viaţă în sufletul meu un om nou, un om nou a înviat în mine! Zăcea zăvorât în adâncul meu şi poate că n-ar fi ieşit niciodată la iveală de n-ar fi fost lovitura asta de trăsnet. Mă cutremur numai când mă gândesc! Ce-mi pasă că voi fi silit să dau cu ciocanul douăzeci de ani în şir?... Îţi spun cinstit că asta nu mă înspăimântă de fel; singurul lucru