pe toate acestea, pentru ca mai apoi să nu fie răspunzător de răul fiecăruia, le-a semănat pe unele în Pământ, pe unele în Lună şi pe unele în toate celelalte instrumente ale timpului. După această însămânţare le-a lăsat zeilor tineri să plăsmuiască trupurile muritoare, să adauge atât cât mai era încă necesar sufletului omenesc şi — desăvârşind acest [42e]lucru şi toate câte îl însoţesc — să conducă şi să călăuzească vieţuitoarea muritoare cât mai frumos şi mai bine, atât cât este cu putinţă ca aceasta să nu devină cauza propriului ei rău.

Apoi, cel care a orânduit toate acestea s-a întors la cele ce îi erau proprii potrivit naturii sale. În acest timp, vlăstarele sale, înţelegând porunca tatălui lor, i s-au supus. După ce au luat principiul nemuritor al vieţuitoarei muritoare — imitând pe făuritorul lor şi împrumutând din cosmos părţi de foc, de pământ, de apă şi de aer, dar astfel încât acestea să fie cândva [43a]puse la loc — au îmbinat cele luate într-un tot, dar nu prin legături indisolubile, ea acelea prin care au fost ei înşişi îmbinaţi, ci contopindu-le prin multe legături, prea mici pentru a fi văzute. Şi, făurind din toate acestea fiecare trup ca un întreg, au închis mişcările circulare ale sufletului nemuritor într-un trup în care mereu curge şi din care mereu se scurge ceva. Aceste mişcări circulare, închise într-un rău năvalnic, nici nu-l stăpânesc, nici nu sunt stăpânite de el, ci, cu aceeaşi violenţă, sunt purtate de el şi îl poartă la rândul lor, astfel încât întreaga vieţuitoare se mişcă — înaintând însă încotro se nimereşte, într-un chip dezordonat şi iraţional [43b]şi având toate cele şase feluri de mişcări: înainte şi înapoi, la dreapta şi la stânga, în sus şi în jos — şi rătăceşte la întâmplare potrivit celor şase direcţii. Pe lângă valul îmbelşugat care aduce hrana, inundând şi retrăgându-se, proprietăţile sensibile pricinuiesc fiecăruia un tumult încă şi mai mare, atunci când se întâmplă ca trupul cuiva să se ciocnească cu un foc [43c]străin din afară, cu soliditatea pământului sau cu alunecările line ale apelor, sau să fie purtat de furtuna iscata de vânturi, şi când mişcările generate de către toate acestea trec prin corp către suflet şi îl asaltează (din aceste motive toate aceste mişcări au fost numite mai târziu — şi aşa sunt numite încă şi azi — senzaţii). Într-adevăr, în momentul acela ele produceau în suflet mişcări numeroase şi foarte puternice şi îl [43d]antrenau, împreună cu şuvoiul care curge neîncetat, agitând puternic mişcările circulare ale sufletului, împiedicând pe de-a întregul revoluţia identicului — căci ele, curgând în sens contrar acesteia, nu o lăsau să guverneze şi nici să-şi urmeze cursul — şi perturbând revoluţia diferitului. În acest fel, intervalele duble şi triple, câte trei de fiecare, şi legăturile mediatoare: 3/2, 4/3 şi 9/8 — deoarece nu puteau fi pe de-a întregul desfăcute, decât de către cel care le-a îmbinat — au fost răsucite în toate chipurile, iar în ele s-au produs toate frângerile şi alterările câte erau cu putinţă, aşa încât, [43e]abia mai ţinându-se între ele, continuau să se mişte, dar într-un chip iraţional: când de-a îndăratelea, când pieziş, când răsturnat. Ca şi când cineva ar sta răsturnat, sprijinindu-şi capul pe pământ şi ţinându-şi picioarele în sus, proptite de ceva; în această situaţie, cel care se află cu capul în jos, şi privitorii săi, au impresia că atât dreapta cât şi stânga par, pentru fiecare, inversate. La acelaşi lucru şi la altele asemenea le sunt supuse mişcările circulare ale sufletului; şi ori de [44a]câte ori acestea se întâlnesc cu ceva dintre cele exterioare, fie din specia identicului, fie din cea a diferitului, atunci ele — numind ceea ce este identic cu ceva şi ceea ce este diferit de ceva prin denumiri contrare celor adevărate — devin false şi fără noimă. Şi atunci niciuna dintre mişcările circulare nu guvernează şi nu este cârmuitoare. Dar, ori de câte ori anumite senzaţii venite din afară se năpustesc asupra acestor mişcări circulare, târându-se în calea lor dimpreună cu întregul lăcaş al sufletului, ele — părând că stăpânesc — sunt stăpânite. Într-adevăr, datorită tuturor acestor pătimiri, şi acum — ca şi la început — sufletul, când este [44b]legat de un trup pieritor, începe prin a fi lipsit de cuget. Mai târziu însă, când şuvoiul aducător de hrană, necesar creşterii, nu mai vine atât de năvalnic asupră-i şi când rotirile — profitând de această liniştire — reintră pe propriul lor drum, de la care, pe măsura trecerii timpului, se abat tot mai puţin, atunci ele reiau forma mişcării fireşti a fiecărui cerc şi — dând numele lor adevărat diferitului şi identicului — îl fac pe cel care le are să devină raţional. Iar dacă unei educaţii bune i se adaugă o hrană potrivită, el ajunge să [44c]fie pe deplin întreg şi sănătos, scăpând de cea mai rea dintre boli. Dimpotrivă, dacă nu-şi poartă de grijă şi dacă ajunge şchiopătând la capătul vieţii sale, el se întoarce în Hades neîmplinit şi lipsit de înţelegere. Dar toate acestea se petrec, cândva, mai târziu. Deocamdată trebuie însă să înfăţişăm în amănunt cele pe care tocmai ni le-am propus, şi anume toate câte vin mai întâi: cu privire la trupuri — naşterea lor, parte cu parte; iar cu privire la suflet — în virtutea căror cauze şi scopuri i-au dat fiinţă zeii. Şi toate acestea se cade să le [44d]înfăţişăm respectând cu străşnicie, întocmai şi întru totul, principiul verosimilităţii.

Zeii au copiat forma universului, care este sferică şi care conţine în ea cele două mişcări circulare divine, cuprinzându-le pe acestea într-o întrupare sferică, pe care acum noi o numim cap — partea noastră cea mai divină şi care domneşte asupra a tot ce e în noi. Şi, după ce au îmbinat întregul trup, zeii i l-au dat să-i fie slujitor, dându-şi seama că această parte, capul, e în măsură să participe la toate mişcările ce aveau să fie cândva ale trupului. Astfel că, pentru a nu lăsa capul să se rostogolească pe întinderea pământului, cu feluritele [44e]sale înălţimi