şi văi, şi pentru a putea să treacă peste unele şi să iasă din altele, i-au dat trupul drept mijloc care să-i înlesnească mişcarea. De aceea trupul este alungit şi de aceea i-au crescut patru membre care se pot întinde şi se pot îndoi, lesne putinţă de mişcare ticluindu-i astfel zeul. Puţind să apuce cu ele şi să se sprijine pe ele, trupul a ajuns în stare să înainteze peste orice loc, purtând în partea de sus sălaşul a ceea ce este în noi mai divin şi mai sfânt. Astfel şi din aceste [45a]pricini ne-au crescut, nouă tuturor, picioare şi mâini. Iar zeii, socotind că partea noastră de dinainte este mai nobilă şi mai potrivită să cârmuiască decât cea de dinapoi, ne-au înzestrat îndeosebi cu putinţa de a ne mişca înainte. Prin urmare era necesar ca omul să aibă partea din faţă a trupului deosebită, neasemănătoare celei din spate. De aceea zeii au aşezat pe această parte a pielii capului obrazul şi au fixat pe ea organe care să slujească întregii prevederi a sufletului, hotărând ca [45b]această parte a capului, aşezată în chip firesc în partea din faţă, să fie cea stăpânitoare.

Dintre organele feţei au alcătuit mai întâi ochii, care ne aduc lumina, statornicindu-i acolo din pricina următoare. Zeii au făcut în aşa fel încât, drept lăcaş propriu al fiecărei zile să fie acel fel de foc care nu arde, ci dă doar o blândă lumină. Într-adevăr, ei au făcut ca focul pur dinlăuntrul nostru, înrudit cu acesta din urmă, să emane prin ochi. Totodată, zeii au alcătuit întregul ochi, şi îndeosebi miezul lui, dintr-o materie [45c]netedă şi densă, care să nu lase să treacă nimic din partea mai puţin fină a focului, ci să filtreze doar pe cel de felul pomenit mai sus, care este el însuşi pur. Aşadar, atunci când lumina de zi împrejmuieşte fluidul privirii, se întâlnesc lumini de acelaşi fel, care se contopesc şi care alcătuiesc, pe direcţia privirii ochilor, un singur corp omogen, astfel că spre orice s-ar aţinti focul izvorât din interior, el se loveşte de cel care provine din afară. Şi astfel, întregul — din cauza omogenităţii — ajunge să fie afectat în acelaşi fel şi să transmită sufletului, prin mijlocirea întregului trup, mişcările a tot [45d]ce vine în contact cu el sau cu care el vine în contact, dând naştere senzaţiei pe care o numim văz. Dar când, la căderea nopţii, focul înrudit dispare, atunci el se află separat de focul interior. Iar acesta, ieşind în afară şi întâlnind ceea ce nu seamănă cu el, se schimbă şi se stinge el însuşi şi nu se mai contopeşte cu aerul dimprejur, pentru că din acesta focul a pierit. Astfel, el încetează să mai vadă şi, mai apoi, se află îndemnat la somn. Căci atunci când pleoapele, fireştile apărători [45e]ale privirii orânduite de zei, se închid, ele zăgăzuiesc puterea focului interior, ceea ce împrăştie şi potoleşte mişcările interioare, şi astfel, odată potolite aceste mişcări, se produce o liniştire. Atunci când liniştirea e mare, cădem într-un somn sărac în vise; când însă unele mişcări mai puternice rămân active, atunci ele dau naştere la tot atâtea imagini asemănătoare mişcărilor care [46a]dăinuie şi locurilor în care ele dăinuie — imagini care sunt copii lăuntrice şi pe care ni le reamintim atunci când ne trezim în lumea din afară. Acestea fiind zise, nu ne va mai fi greu să înţelegem cum se formează imaginile în oglinzi şi în toate suprafeţele strălucitoare şi netede. Datorită combinării reciproce dintre focul interior şi cel exterior şi, deci, datorită faptului că, de fiecare dată, pe suprafaţa netedă se formează un [46b]singur foc, supus la diferite modificări, toate aceste oglindiri se produc în chip necesar, deoarece focul chipului văzut se contopeşte, pe suprafaţa netedă şi strălucitoare, cu focul privirii. Iar stânga apare ca dreapta pentru că părţile oglinditului şi cele ale celui oglindit vin în contact invers, spre deosebire de felul obişnuit în care privirea vine în contact cu un obiect. Dimpotrivă, dreapta apare ca dreapta şi stânga ca stânga ori de [46c]câte ori lumina privirii, contopindu-se cu cea cu care se contopeşte, cade invers, ceea ce se întâmplă atunci când suprafaţa netedă a oglinzii, curbată în sus de fiecare parte, reflectă spre stânga partea dreaptă a privirii şi invers. Aceeaşi oglindă, întoarsă pe direcţia lungimii feţei, face ca totul să apară cu capul în jos, reflectând partea de jos a privirii în sus şi pe cea de sus în jos.

Toate acestea sunt cauzele auxiliare de care divinitatea s-a folosit ca de nişte slujitoare spre a împlini, [46d]atât cât era cu putinţă, ideea binelui celui mai mare. Cei mai mulţi oameni socotesc însă că ele nu sunt cauze auxiliare, ci cauzele înseşi ale tuturor lucrurilor — cele care, prin acţiunea lor, răcesc şi înfierbântă, coagulează şi dizolvă şi altele asemenea. Numai că ele nu sunt în măsură să urmeze niciun fel de plan sau de raţiune îndreptată spre vreun scop. Trebuie să spunem răspicat că, din toate cele câte sunt, raţiunea nu-i revine în chip propriu decât sufletului, iar sufletul este nevăzut, în timp ce focul şi apa şi pământul şi aerul sunt toate, prin naştere, corpuri vizibile. Or, cel care iubeşte spiritul şi cunoaşterea năzuie în mod necesar să ajungă [46e]întâi la cauzele naturii înzestrate cu inteligenţă, şi numai apoi la acelea puse în mişcare de alte cauze şi care, la rândul lor, pun în mişcare altele. Tot aşa trebuie să procedăm şi noi, vorbind despre amândouă speciile de cauze, şi anume să distingem între cauzele care, înzestrate cu inteligenţă, făuresc cele ce sunt frumoase şi bune în lume, şi cauzele care, lipsite de raţiune, produc de, fiecare dată ceva întâmplător şi neorânduit. Fie aşadar de ajuns ce am spus despre cauzele care s-au adăugat pentru a da ochilor puterea pe care o au acum. Căci vine rândul să arătăm activitatea lor cea mai importantă pentru folosul nostru, aceea pentru care Zeul [47a]ne-a înzestrat cu ei. Într-adevăr, după judecata mea, văzul este cauza folosului nostru cel mai de preţ, pentru