că — dacă nu am fi văzut niciodată stelele, soarele, cerul — niciun cuvânt dintre cele rostite acum despre univers nu ar fi fost rostit. Aşa însă, văzute fiind de noi ziua, noaptea, lunile şi rotirile anilor, echinocţiile şi solstiţiile, iată că am reuşit să născocim numărul şi astfel am putut să înţelegem timpul şi să cercetăm natura universului. Iar de aici pornind, ne-am înstăpânit pe întreaga filosofie — un bine mai mare decât [47b]orice bine a fost dăruit sau va fi vreodată dăruit muritorilor. Da, acesta zic că este binele cel mai mare al ochilor. Pe toate celelalte, mai mici, de ce le-am preaslăvi? Orb de ele, nefilosoful, tânguindu-se, oare nu zadarnic le-ar plânge? Din parte-ne, stăruim a vorbi despre văz ca despre cauza filosofiei, şi anume: zeul l-a născocit şi ni l-a dat pentru ca — observând rotirile cereşti ale inteligenţei — să le aplicăm la revoluţiile propriei noastre gândiri, ele fiind înrudite, chiar dacă acelea sunt imperturbabile, iar ale noastre sunt susceptibile [47c]de tulburare; şi pentru ca — învăţându-le bine, dobândind puterea de a le calcula corect, potrivit naturii lor, şi imitând revoluţiile cu totul neabătute ale zeului — să orânduim propriile noastre mişcări rătăcitoare.

Cât despre sunet şi auz, aceleaşi lucruri sunt de spus, ele fiindu-ne hărăzite de zei din aceleaşi cauze şi pentru aceleaşi scopuri. Într-adevăr, vorbirea a fost orânduită tocmai pentru aceste scopuri, în împlinirea cărora ea este un foarte însemnat părtaş, la fel ca şi acea parte din artele Muzelor care slujeşte auzirii sunetelor şi care ne-a fost hărăzită în vederea [47d]armoniei. Iar armonia, având mişcări înrudite cu cele circulare ale sufletului care sălăşluieşte în noi, a fost dată de către Muze celui care practică artele lor călăuzit de inteligenţă şi nu de plăcerea iraţională (despre care se crede acum că este folosul armoniei), ca să aducă, ca o aliată, deplină ordine şi consonanţă cu el însuşi împotrivindu-se naşterii unei nearmonioase mişcări circulare a sufletului în noi. Şi ritmul, la rândul său tot Muzele ni l-au dăruit, ca să ne fie ajutor în atingerea aceluiaşi ţel, de vreme ce starea celor mai mulţi [47e]dintre noi este lipsită de măsură interioară şi săracă în haruri frumoase.

În cele spuse până acum am arătat, cu scurte întreruperi, doar cele făurite prin lucrarea raţiunii. Trebuie însă să le adăugăm spusei noastre şi pe cele care au luat naştere prin lucrarea necesităţii. Într-adevăr, acest [48a]univers, zămislit prin îmbinarea necesităţii cu raţiunea, este rezultatul unui amestec. Raţiunea a jucat rolul conducător prin faptul că a convins necesitatea să îndrepte cea mai mare parte a lucrurilor supuse devenirii spre ceea ce este cel mai bun. În felul acesta şi potrivit cu acestea, universul nostru a fost alcătuit dintru început aşa cum este el alcătuit, datorită faptului că necesitatea a fost învinsă de puterea convingerii raţionale.

Aşadar, cine are de gând să spună cum s-a născut lumea potrivit acestor temeiuri, trebuie să invoce şi specia cauzei rătăcitoare, spunând cum anume stă [48b]în natura ei să stârnească mişcare. Astfel că trebuie să ne întoarcem de unde am plecat şi, luând în considerare — la rândul lui — celălalt principiu aplicabil aceloraşi lucruri, să pornim iarăşi de la început, expunând cele de acum întocmai cum am făcut cu cele de atunci. Trebuie aşadar să examinăm însăşi natura apei, a focului, a aerului şi a pământului în starea lor de dinainte de naşterea cerului. Căci până acum nimeni n-a explicat naşterea lor, deşi vorbim ca nişte oameni care ar şti ce anume este focul şi fiecare dintre acestea, postulându-le ca principii originare — elemente ale universului, asemănându-le cu literele din care el e alcătuit: deşi cineva, fie şi slab de minte, n-ar trebui să le compare, în cadrul acestei analogii, nici măcar cu silabele. Cât [48c]despre noi, acum, să ne mărginim la atâta: nu este cazul să vorbim nici despre principiul originar, nici, îndeobşte, despre principiile (sau cum ar mai vrea cineva să le numească) ale tuturor lucrurilor, dacă nu de altceva, măcar din pricina greutăţii de a explica ce gândim prin prezenta noastră metodă de expunere. Să nu credeţi deci că trebuie ca eu să dau o explicaţie; dealtfel nici nu s-ar cuveni să-mi închipui că aş fi în măsură să-mi asum o sarcină atât de grea. Stăruind însă asupra celor spuse de la bun început, adică asupra a [48d]ceea ce au specific discursurile verosimile, o să încerc să vă vorbesc despre ansamblul acestor lucruri şi despre fiecare în parte, cel puţin tot atât de verosimil ca şi până acum, începând din nou cu începutul. Dar mai întâi să invocăm, şi de astă dată, un zeu proteguitor, care să ne ajute să străbatem cu bine o expunere ciudată si neobişnuită, ajungând astfel la o concluzie verosimilă. Şi acum să începem încă odată.

[48e]Noul nostru punct de pornire în descrierea universului trebuie să fie o clasificare mai cuprinzătoare decât cea anterioară. Atunci am distins două forme, pe când acum trebuie să privim în lumină un al treilea gen. Pentru ce spusesem cu primul prilej, două erau de ajuns: o formă postulată ca model,inteligibilă şi existând veşnic în identitate cu sine; a doua, o copie a [49a]modelului, supusă devenirii şi vizibilă. Dar pe atunci nu am distins şi o a treia, socotind că primele două sunt suficiente. Acuma însă, după cât se pare, raţionamentul ne obligă să dezvăluim şi să vorbim despre o a treia formă, dificilă şi obscură. Dar ce rost anume trebuie să presupunem că are ea potrivit naturii sale? Ei bine, mai ales acesta: ea este receptacolul oricărei deveniri, fiind un fel de doică a ei. De bună seamă, enunţul acesta este adevărat, dar trebuie formulat mai limpede, ceea ce este anevoios — mai ales pentru că, mai întâi, este necesar să scăpăm de o altă nedumerire, şi anume [49b]cea privitoare la foc şi la cele din aceeaşi categorie. Într-adevăr, e greu să spui despre fiecare dintre acestea care poate fi numit cu adevărat apă şi nu foc sau, în fond, pe care să-l numim cu un anumit nume şi nu