cu toate laolaltă sau cu fiecare în parte, astfel încât să ne exprimăm într-un fel veridic şi ferm. Prin urmare, cum şi în ce termeni am putea vorbi despre subiectul acesta, şi care este nedumerirea verosimilă pe care am putea-o formula cu privire la ele?

[49c]Să cercetăm mai întâi ceea ce numim acum apă; când se încheagă o vedem devenind, pare-ni-se, pietre şi pământ; tot ea, când se dizolvă şi se risipeşte, devine aer şi vânt, iar aerul aprins devine foc. invers, focul prin condensare şi stingere, ia din nou formă de aer, iar aerul, condensându-se la rândul lui redevine nor şi ceaţă, care, la rândul lor, condensându-se şi mai mult, devin apă curgătoare. Şi din apă apar, iarăşi, pământ şi pietre. Aşa se vădeşte că ele îşi dau naştere unele [49d]altora, în cerc. Astfel, de vreme ce niciunul dintre acestea nu se înfăţişează niciodată la fel, cum ar putea cineva, fără să se facă singur de ruşine, să susţină sus şi tare că ceva este tocmai acel ceva anume şi nu altceva? Lucrul e cu neputinţă; ci, cu mult mai sigur este să vorbim despre ele în următorii termeni: ori de câte ori vedem că ceva devine mereu altceva, cum ar fi de pildă focul, să nu-i spunem „acesta” ci „ceea ce este de un anume fel“; şi nici apei să nu-i spunem „aceasta”, ci „ceea ce este de un fel anume”. În general, despre nimic nu trebuie să vorbim ca şi când ar avea o anumită statornicie, închipuindu-ne că, spunând „acesta” [49e]ori „acela” indicăm ceva anume. Pentru că lucrul ne scapă şi nu aşteaptă să ne referim la el prin „acesta” ori „acela”, ori prin vreo altă formă de exprimare care l-ar desena ca pe o realitate mereu neschimbată. Despre aceste lucruri nu trebuie să vorbim însă aşa, ci pe toate, şi pe fiecare în parte, să le numim: „ceva de un anume fel şi mereu de acel fel de câte ori revine în ciclul prefacerii”. De fapt ceea ce numim „foc” este ceea ce este tot timpul de un anume fel; şi aşa trebuie să facem cu orice lucru supus devenirii. Numai când [50a]ne referim la acel ceva în care veşnic toate, prinzând fiinţă acolo, se arată şi apoi iarăşi pier, ne putem folosi de cuvinte ca „acesta” şi „acela”. Însă niciodată când vorbim despre ceva „de un anume fel” — cald sau alb, sau oricare dintre calităţile opuse între ele — sau despre indiferent ce se constituie din calităţi.

Trebuie însă să mă străduiesc să mai explic odată, mai limpede, lucrul acesta. Să ne închipuim că cineva ar modela din aur toate figurile cu putinţă şi în acelaşi timp ar remodela fiecare figură într-o alta, fără încetare. Dacă acestui om i-ai arăta cu [50b]mâna una dintre figuri şi l-ai întreba ce anume este, cel mai neîndoielnic şi adevărat răspuns pe care l-ar putea da ar fi că este aur. Iar despre triunghi sau oricare dintre celelalte figuri câte se modelează în aurul acela să nu spună niciodată „acesta”, ca şi când ar avea existenţă, pentru că ele se schimbă chiar în timpul în care li se postulează existenţa. Să ne mulţumim că ele sunt susceptibile de a fi desemnate, fără a greşi prea mult, prin „ceva ce este de un anume fel”. Ceva similar trebuie spus şi despre natura care primeşte toate corpurile. Ea trebuie numită întotdeauna la fel, pentru că nu-şi părăseşte niciodată absolut nimic din specificul ei, ea primeşte mereu totul în sine, însă nu ia [50c]niciodată, nicicum, nici o formă asemănătoare cu vreunul din lucrurile care întră în ea; căci, prin natura ei, a fost făcută să-i fie oricărui lucru loc de întipărire, fiind schimbată şi diversificată de cele care întră în ea, datorită cărora apare de fiecare dată altfel; iar cele care întră în ea şi ies din ea sunt copii ale realităţilor eterne, peceţi luate după ele într-un chip ciudat şi greu de lămurit, lucru a cărui explicaţie o lăsăm altui prilej.

Oricum, pentru moment trebuie să reţinem că există trei genuri: ceea ce devine; cea în care are loc devenirea; şi modelul după a cărui asemănare ceea ce devine [50d]se naşte. Într-adevăr, putem cu drept cuvânt compara receptacolul cu o mamă, modelul cu un tată, iar natura intermediară dintre ele cu vlăstarul lor. Apoi trebuie să ne dăm bine seama că lucrurile nu pot sta decât aşa: de vreme ce întipărirea este foarte diversă si se înfăţişează sub toate formele cu putinţă, acel lucru în care are loc întipărirea n-ar fi bine pregătit să o primească decât dacă este lipsit de oricare dintre formele pe care urmează să le primească de undeva dinafară. [50e]într-adevăr, dacă receptacolul ar semăna cu vreunul dintre lucrurile care vin să între în el, atunci când ar veni în el lucruri de natură contrară sau cu totul diferită, primindu-le, li s-ar asemui cu. greu, lăsând să se străvadă propria lui înfăţişare. De aceea, cel care are a primi în el toate formele, trebuie să fie însuşi lipsit de orice formă; întocmai ca în cazul alifiilor parfumate: meşterii se străduiesc întâi de toate să facă astfel ca lichidul care urmează să primească miresmele să fie cât mai lipsit de miros; sau, pentru a lua alt exemplu, toţi cei care încearcă să întipărească figuri într-o substanţă moale, nu lasă cu niciun preţ să se mai [51a]vadă pe ea vreo figură, ci încep prin a o face cât mai plată şi mai netedă. Tot astfel, şi ceea ce urmează a primi cum trebuie, în toată întinderea lui, iarăşi şi iarăşi, toate imaginile ale tuturor existenţelor veşnice trebuie să fie, prin însăşi natura lui, lipsit de orice formă. Din pricina aceasta, pentru mama şi receptacolul a ceea ce s-a născut ca vizibil şi, în general, perceptibil, să nu folosim nici numele de pământ, de aer, de foc sau de apă şi nici pe cel al vreunuia din compuşii sau componenţii lor. În schimb, nu vom spune un neadevăr dacă îl vom numi o realitate invizibilă şi fără formă,