atotprimitoare, participând, într-un fel care ne [51b]dumireşte şi care este el însuşi greu de înţeles, la inteligibil. Şi, în măsura în care, pornind de la cele spuse mai înainteze cu putinţă să ajungem la natura ei, cel mai corect fel de a vorbi ar fi acesta: partea de foc din ea apare tot timpul ca foc, cea lichidă ca apă, ca pământ şi aer cele care primesc imaginile acestora.

Se cere însă ca, ducând cercetarea mai departe, să vorbim despre ceva care necesită o argumentare. Există oare ceva ca „focul în sine“, sau indiferent care dintre [51c]lucrurile despre care vorbim mereu la fel, numindu-le „în sine“? Sau lucrurile pe care le vedem ori le percepem cu vreunul dintre simţurile trupului sunt singurele care au o astfel de realitate şi, în afara lor, nu există altele, niciodată, cu niciun chip? Iar noi vorbim zadarnic şi, ori de câte ori susţinem că există pentru fiecare lucru o formă inteligibilă, spunem doar aşa, vorbe goale?

Acum însă nu se cade nici să trecem peste problema aceasta fără a judeca şi a hotărî ceva, mulţumindu-ne doar să afirmăm fără argumente că este aşa şi nu altfel, nici, pe de altă parte, să intercalăm o lungă [51d]digresiune într-o expunere ea însăşi lungă. Dacă am putea însă trasa o distincţie importantă şi am putea să o enunţăm pe scurt, ar fi lucrul cel mai potrivit cu acest prilej. Iată aşadar pentru ce anume mă pronunţ eu. Dacă raţiunea şi opinia adevărată sunt două genuri diferite atunci cu siguranţă aceste realităţi, forme pe care noi nu le percepem, ci doar le gândim, există în ele însele; în schimb, dacă, aşa cum cred unii, opinia adevărată nu se deosebeşte cu nimic de raţiune, atunci toate lucrurile pe care le percepem prin mijlocirea trupului trebuie considerate drept cele mai sigure realităţi. Noi trebuie să spunem însă că acestea sunt două lucruri distincte, deoarece au origini şi [51e]proprietăţi diferite. Una se naşte în noi prin învăţătură, cealaltă prin persuasiune; una e însoţită, mereu de adevărul demonstraţiei sale, cealaltă e indemonstrabilă; una rămâne neclintită de persuasiune, pe cealaltă persuasiunea o poate schimba; de opinia adevărată are parte, trebuie să spunem, omenirea întreagă, de cea de-a doua, de raţiune, numai zeii şi un număr mic de oameni.

Aşa stând lucrurile, trebuie să admitem că există, [52a]mai întâi, forma identică cu sine, nenăscută şi de nenimicit, care nici nu primeşte în sine ceva venit dintr-altă parte, nici nu intră ea însăşi, undeva, în ceva; ea nu poate fi percepută nici cu văzul, nici cu vreun alt simţ, fiind, de fapt, obiectul de cercetare al gândirii.

În al doilea rând, există ceea ce poartă acelaşi nume cu forma şi îi seamănă ei, dar este perceptibil, născut, în veşnică mişcare, căpătând fiinţă într-un loc anume şi pierind tot de acolo, putând fi cunoscut prin opinie şi percepţie.

În al treilea rând există locul, care este veşnic, [52b]nefiind supus nimicirii, şi care dă loc de aşezare tuturor celor care se nasc, putând fi conceput fără ajutorul simţurilor, printr-un fel de raţionament hibrid, dar fiind ceva greu de crezut. El este de bună seamă cel pe care îl vedem ca într-un vis, atunci când spunem că tot ceea ce există trebuie neapărat să se afle într-un anume loc şi să ocupe un anumit spaţiu, căci ceea ce nu este nici undeva pe pământ, nici undeva prin cer nu e nimic. Datorită acestei stări de vis, noi nu suntem în stare să ne trezim, să definim bine aceste distincţii şi altele înrudite cu ele — nici chiar când e vorba despre natura care există cu adevărat în afara oricărui [52c]somn — şi să formulăm astfel adevărul. Iar adevărul este acesta: în cazul unei imagini, de vreme ce nici lucrul în virtutea căruia a luat fiinţă nu-i aparţine ei însăşi, ea — fiind doar năluca veşnic schimbătoare a unei alte realităţi — trebuie să ia naştere în altceva, agăţându-se într-un fel ori în altul de existenţă, pentru că altminteri n-ar fi absolut nimic. În timp ce unei realităţi care există cu adevărat îi vine în ajutor raţionamentul adevărat şi exact, potrivit căruia, câtă vreme cele două sunt lucruri distincte, niciunul dintre ele nu poate vreodată să ia naştere în celălalt, pentru a [52d]ajunge să fie unul şi acelaşi lucru şi totodată două.

Acestea fiind spuse, iată pe scurt raţionamentul dedus din ipoteza pe care am ales-o, şi anume că fiinţa, locul şi devenirea există dinainte de a se naşte cerul şi că ele sunt distincte.

Iar doica devenirii, umezită, aprinsă, primind însuşirile pământului şi ale aerului, şi supusă tuturor [52e]celorlalte modificări care derivă din acestea, se arată ochilor în toate chipurile cu putinţă; însă, plină fiind de forţe care nu erau nici asemănătoare, nici echilibrate, ea însăşi nu era echilibrată în nici o parte a ei, ci, oscilând peste tot, era agitată de către ele şi, odată pornită, le agita şi ea la rândul ei. Iar ele, mişcate astfel în direcţii diferite, erau separate mereu. Întocmai ca atunci când spicele sunt scuturate şi vânturate de vânturătoare şi de celelalte instrumente de treierat: părţile compacte şi grele se duc într-o parte, iar cele fără [53a]consistenţă şi uşoare într-alt loc şi se aşază acolo. Tot aşa, pe atunci, cele patru elemente au fost agitate de către receptacol, care era el însuşi în mişcare ca un instrument de scuturat; pe ceţe mai neasemănătoare le-a despărţit cel mai mult unele de altele, pe cele mai asemănătoare le-a apropiat cel mai mult. Astfel, elementele diferite s-au statornicit fiecare în altă parte, chiar înainte ca întregul alcătuit din ele să se fi născut şi să fi dobândit ordine. Într-adevăr, înainte de aceasta, [53b]elementele erau fără proporţie şi fără măsură; focul, apa, pământul şi aerul aveau într-adevăr urme ale propriei lor naturi, dar erau toate în starea în care e de aşteptat să se afle orice lucru din care zeul lipseşte. Aceasta fiind natura lor în momentul când Demiurgul a început orânduirea lumii, cel dintâi lucru pe care el, Demiurgul, l-a făcut a fost să le