negre de pe aripi, după penele albe de sub coadă şi după aripile albastre cenuşii. Dat fiind că aceste păsări sînt bune de mîncat, cred că şi ouăle lor trebuie să fie minunate.

— Şi dacă s-ar găsi ouă în cuiburi... n-o să le dăm răgazul să iasă pui din ele, fiindcă le vom preschimba într-o omletă, continuă Pencroff vesel.

— Şi în ce vrei să faci omletă ? întrebă Harbert. în pălărie ?

— Ei, — zise marinarul, chiar scamator nu sînt. Atunci ne vom mulţumi să le mîncăm răscoapte. Las' pe mine, le mănînc eu şi tari ca piatra !

Pencroff şi Harbert cercetară cu de-amănuntul toate găurile din stînci, şi găsiră într-adevăr cîteva zeci de ouă, pe care le strînseră în batista marinarului. Şi fiindcă se apropia vremea refluxului; ei o luară înapoi spre rîu.

La ora unu după-amiază ajunseră la cotitura rîului. Curentul începea să-şi schimbe direcţia. Trebuiau să folosească refluxul pentru a transporta pluta la gura rîului. Pencroff n-avea de gînd s-o lase în voia curentului, fără s-o conducă, dar nici nu avea de gînd să se urce pe ea. Un marinar ştie însă să se descurce bine, aşa că el împleti repede o frînghie lungă de cîţiva metri din liane uscate. Legară un capăt al cablului vegetal la partea dindărăt a plutei şi în timp ce marinarul ţinea în mînă celălalt capăt, Harbert menţinea pluta în mijlocul curentului, înpingînd-o cu o prăjină lungă.

Metoda se dovedi foarte bună. Uriaşa încărcătură de lemne pe care marinarul o conducea cu ajutorul frînghiei urma direcţia curentului apei, plutind fără să se împotmolească, deoarece malurile rîului erau foarte abrupte. Astfel, încă înainte de ora două; ajunseră la gura rîului, la cîţiva paşi de Cămin.

 

CAPITOLUL V

Amenajarea Căminului. Chestiunea focului e deosebit de importantă. Cutia de chibrituri. Cercetări pe plajă. întoarcerea reporterului şi a lui Nab. Un singur chibrit ! Pîlpîie focul. Prima cină. Prima noapte pe uscat.

 

După descărcarea plutei, primul lucru de care se îngriji Pencroff fu amenajarea hornurilor. El astupă coridoarele prin care sufla vîntul, făcîndu-le astfel bune de locuit. Galeriile deschise vînturilor dinspre sud le astupă ermetic cu nisip, pietre şi crengi împletite, izolînd astfel bucla superioară. Marinarul lăsă liber un singur cotlon îngust şi întortochiat, care se deschidea într-o parte, ca să poată ieşi fumul şi să tragă focul din vatră.

 Căminul era împărţit astfel în trei sau patru camere, dacă se puteau denumi astfel cele cîteva vizuini întunecate, cu care nu s-ar fi mulţumit nici măcar o fiară. Totuşi, aceste vizuini ofereau un adăpost, iar cel puţin în camera principală, aceea din mijloc, se putea sta în picioare. Solul era acoperit cu nisip fin şi, la urma urmei, oamenii noştri trebuiau să se mulţumească şi cu atîta, în aşteptarea unei locuinţe mai bune.

În tinp ce lucrau, Harbert şi Pencroff stăteau de vorbă.

— Poate că tovarăşii noştri au găsit undeva o locuinţă mai bună decît a noastră ? se frămînta Harbert.

— Tot ce se poate, răspunse marinarul. Totuşi, mai bine să avem două locuinţe, decît niciuna.

— Ah ! Ce bine ar fi, ce bine ar fi, repeta Harbert, să-l găsească pe domnul Smith !

— Da ! murmură Pencroff. Era un om în toată puterea cuvîntului !

— Era ?... întrebă Harbert. Ai pierdut oare nădejdea să-l mai vezi vreodată ?

— Nu, îngăimă marinarul. Locuinţa fu repede pregătită şi Pencroff se arătă mulţumit.

— Acum, spuse el, prietenii noştri se pot întoarce. Vor găsi un adăpost bunicel.

Nu le mai rămînea decît să construiască vatra şi să pregătească masa, lucruri de fapt uşoare. Aşezară nişte lespezi de piatră în dreptul deschizăturii lăsate în fundul primului coridor din stînga. Pentru menţinerea unei temperaturi normale în interior, era suficientă cantitatea de căldură care rămînea în încăpere după ce ieşea fumul. Provizia de lemne fu dusă într-una din încăperi, apoi marinarul aşeză pe lespezile vetrei nişte buturugi, printre care puse surcele.

În timp ce marinarul aşeza lemnele, Harbert îl întrebă dacă are chibrituri.

— Desigur, răspunse Pencroff, şi adăugă, — din fericire, căci fără chibrituri sau iască nu ştiu ce ne-am face !

— Am putea face foc cum fac sălbaticii, răspunse Harbert, — frecînd una de alta două bucăţi de lemn uscat.

— Bine, băiete, încearcă. Ai să-ţi rupi mîinile, cu atît ai să ,te alegi.

— Totuşi, procedeul acesta simplu este foarte răspîndit în insulele din Oceanul Pacific.

— Nu spun ba, răspunse Pencroff, dar eu cred că sălbaticii se pricep la asta în mod deosebit, sau folosesc un lemn special. În ceea ce mă priveşte pe mine, de cîte ori n-am încercat să fac foc în felul acesta, dar n-am izbutit, aşa că îţi mărturisesc că prefer chibriturile! Dar unde îmi sînt chibriturile ?

Pencroff începu să caute în buzunarele vestei cutia de chibrituri care nu-i lipsea niciodată, căci era mare fumător. Dar n-o găsi. Scotoci şi prin buzunarele pantalonilor şi, spre marea lui mirare, n-o găsi nici acolo.

— Ei, drăcie, asta-i mai mult decît neplăcut! zise el, privind spre Harbert. Te pomeneşti c-o fi căzut din buzunar şi am pierdut-o ! Dar tu, Harbert, n-ai nimic, nici brichetă, nici altceva cu care am putea să facem foc ?

— Nu, Pencroff !

Marinarul se scărpina după ceafă cu necaz şi ieşi urmat de Harbert.

Căutară cu multă grijă, pe nisip, între stînci, pe malul rîului, dar în zadar. Cutia cu chibrituri era de aramă, aşa că ar fi fost imposibil să n-o observe.

— Pencroff, întrebă Harbert, nu cumva ai aruncat cutia afară din nacelă ?

— Am avut eu grijă să nu fac o astfel de prostie, răspunse marinarul. Dar nu e de mirare să pierzi un obiect atît de mic, cînd ai fost scuturat aşa cum ne-au scuturat valurile pe noi. Chiar şi pipa mi-am pierdut-o ! Unde o fi oare blestemata aceea de cutie ?

— Văd că marea se retrage, spuse Harbert. Hai să dăm fuga la locul unde am ieşit la mal.

Aveau puţine speranţe să găsească cutia, pe care valurile fluxului o rostogoliseră desigur printre pietrele de pe mal. Totuşi trebuiau să cerceteze şi acolo. Harbert şi Pencroff se grăbiră spre locul unde aterizaseră în ajun, la vreo două