sute de paşi de Cămin. Acolo, căutară cu multă atenţie prin pietriş şi printre stînci, dar n-o găsiră. Chiar dacă cutia ar fi căzut în locul acela, ea trebuie să fi fost luată de mult de valuri. Pe măsură ce marea se retrăgea, marinarul cercetă toate crăpăturile dintre stînci, dar tot n-o găsi. în împrejurarea în care se aflau, era o pierdere însemnată, chiar ireparabilă deocamdată.

Pencroff nu-şi ascundea dezamăgirea. îşi încruntase fruntea şi nu scotea nici o vorbă. Harbert încerca să-l mîngîie, spunîndu-i că în orice caz apa mării ar fi udat chibriturile, care n-ar mai fi fost bune la nimic.

— Nicidecum, băiete, răspunse marinarul. Le ţineam într-o cutioară de aramă bine închisă. Ei, dar acuma ce ne facem ?

— Vom găsi noi, fără îndoială, mijlocul să facem foc, spuse Harbert. Poate că domnul Smith sau domnul Spilett şi-au păstrat chibriturile.

— Se prea poate, răspunse Pencroff, dar pînă una alta n-avem foc şi cînd se vor întoarce tovarăşii noştri, vor găsi o masă foarte proastă.

— Dar este cu neputinţă ca ei să n-aibă nici iască, nici chibrituri ! se grăbi să adauge Harbert.

— Totuşi, mă îndoiesc c-ar avea, răspunse marinarul, dînd din cap. în primul rînd, Nab şi domnul Smith nu fumează, iar în ceea ce-l priveşte pe domnul Spilett, tare mi-e teamă că şi-a păstrat mai curînd carnetul de note, decît chibriturile !

Harbert tăcu. Pierderea cutiei era desigur foarte neplăcută. Totuşi, băiatul era încredinţat că într-Un fel sau altul vor izbuti să facă foc. Pencroff, deşi om cu mai multă experienţă şi care nu se lăsa doborît cu una cu două, era de data aceasta destul de pesimist. Pînă una alta, nu le rămînea nimic mai bun de făcut decît să aştepte întoarcerea lui Nab şi a reporterului. Trebuiau să renunţe la gîndul de a le pregăti ouă răscoapte, iar perspectiva de a se hrăni cu; carne crudă nu li se părea de loc plăcută, nici pentru ei, nici pentru ceilalţi.

Înainte de a se întoarce la Cămin, marinând şi Harbert adunară o nouă provizie de lithodomi, cu care urmau să se hrănească, dacă nu izbuteau să facă foc şi se îndreptară apoi în tăcere spre locuinţă.

Pencroff mergea cu ochii în pămînt, căutîndu-şi cutia pierdută. El se întoarse chiar pe malul stîng al rîului şi-l străbătu de la revărsare pînă la locul unde fusese legată pluta. Se întoarse şi pe platoul superior, pe care îl cutreieră în toate direcţiile, căută pînă şi în ierburile înalte de la marginea pădurii, dar totul în zadar.

Era ora cinci după amiază, cînd se întoarse împreună cu Harbert la Cămin. Ar fi de prisos să vă spun că au cercetat coridoarele pînă în cele mai întunecoase unghere. În cele din urmă, au fost siliţi să se lase păgubaşi.

Pe la ora şase, în clipa cînd soarele se ascundea după înălţimile dinspre apus, Harbert, care se plimba pe plajă, semnală întoarcerea lui Nab şi a lui Gédéon Spilett.

Se întorceau singuri !... Inima tînărului se strînse de durere, dîndu-şi seama că marinarul nu se înşelase. Inginerul Cyrus Smith nu fusese găsit!

Cum sosi, reporterul se aşeză pe o stîncă, fără să scoată o vorbă. Frînt de oboseală, mort de foame, nu mai avea putere să spună nici un cuvînt!

Cît despre Nab, ochii lui roşii de plîns oglindeau limpede că pierduse orice nădejde.

Reporterul le povesti toate cercetările pe care le făcuseră pentru a-l regăsi pe Cyrus Smith. Cutreierase împreună cu Nab toată coasta, pe o distanţă de opt mile, ajungînd foarte departe de punctul unde căzuse pentru prima oară balonul şi unde dispăruse inginerul împreună cu Top. Plaja era pustie. Nici o urmă de paşi pe nisip. Nu se observa nici măcar o piatră de curînd răsturnată, nici o urmă pe nisip — nu călcase picior de om pe această porţiune a litoralului. Era limpede că partea aceea a coastei nu fusese străbătută de fiinţă omenească. Marea se întindea pustie ca şi ţărmul şi după cât se părea, inginerul îşi găsise moartea la cîteva sute de paşi de uscat.

Nab sări în picioare şi strigă cu o voce în care se vedea speranţa ce mai dăinuia în el:

— Nu ! Nu ! N-a murit ! Nu ! Nu s-a întîmplat aşa ceva ! Să moară inginerul ? Eu, sau oricare din noi am fi murit desigur ! Dar el, nu. Inginerul este omul pe care nimic nu-l doboară...

Apoi îl lăsară puterile şi şopti:

— Nu mai pot ! Harbert alergă la el.

— Nab, îl vom regăsi ! Dar pînă una, alta, cred că ţi-e foame ! Mănîncă, mănîncă puţin; te rog ! Şi, vorbind mereu, îi întinse cîteva scoici. Slabă şi neîndestulătoare hrană ! Nab nu mîncase de mult timp, totuşi, copleşit cum era de durere, nu primi hrana.

Gédéon Spilett însă îmbucă lacom lithodomii, apoi se culcă pe nisip la poalele unei stînci. Era istovit, dar îşi păstrase calmul.

Harbert se apropie de el îl luă de mînă şi-i spuse:

— Domnule Spilett, am găsit un adăpost unde te vei simţi mai bine decît pe plajă. Uite, se înnoptează. Vino să te odihneşti ! Mîine vom vedea ce-i de făcut...

Reporterul se ridică şi se îndreptă spre Cămin, însoţit de Harbert.

În clipa aceea, Pencroff se apropie de reporter şi, cu cea mai obişnuită voce, îl întrebă dacă nu are din întîmplare un chibrit.

Reporterul se opri, se scotoci prin buzunare, nu găsi nimic şi spuse:

— Am avut, dar se vede că le-am aruncat... Marinarul îl chemă pe Nab, îi puse aceeaşi întrebare şi primi acelaşi răspuns.

— Ei drăcie ! izbucni Pencroff, care nu se mai putea stăpîni.

Reporterul îl auzi şi se întoarse spre el întrebîndu-l:

— N-ai nici un chibrit?

— Niciunul şi deci n-avem cu ce face foc.

— Vezi, strigă Nab, dacă ar fi aici inginerul, ar şti el cum să se descurce !

Cei patru naufragiaţi stăteau pe loc, privindu-se unul pe altul, nu fără îngrijorare. Harbert rupse cel dintîi tăcerea, întorcîndu-se spre reporter:

— Domnule Spilett, dumneavoastră sînteţi fumător, aveţi întotdeauna chibrituri la dumneavoastră, poate că n-aţi căutat bine ! Mai căutaţi o dată ! Un singur chibrit ne-ar salva.

Reporterul se scotoci din nou prin