buzunarele pantalonilor, ale vestei, ale hainei, pînă cînd, în cele din urmă, spre marea bucurie a lui Pencroff şi spre propria lui surprindere, simţi o bucăţică de lemn rătăcită sub căptuşeala vestei. Apucă bucăţica de lemn prin stofă, dar nu ştia cum s-o scoată afară. După cît se părea era un chibrit, unul singur, aşa că trebuiau să-l scoată cu băgare de seamă ca să nu i se sfărîme gămălia de fosfor.

— Lăsaţi-mă pe mine, îl rugă tînărul.

Cu multă îndemînare şi fără să-l rupă, Harbert izbuti să scoată afară acel biet lemnişor, o adevărată comoară pentru oamenii aceştia năpăstuiţi. Chibritul era neatins !

— Avem un chibrit! strigă Pencroff. Şi ăsta face cît un vagon întreg !

Luă beţişorul şi, urmat de tovarăşii săi, se întoarse la Cămin.

Aşchiuţa asta de lemn, un chibrit dintre acelea pe care oamenii din ţările locuite le risipesc cu atîta nepăsare, trebuia folosită aici cu cea mai mare băgare de seamă. Mai întîi, marinarul se asigură că era uscată, iar după aceea spuse:

— Ne-ar trebui o bucăţică de hîrtie.

— Iat-o ! răspunse Gédéon Spilett după cîteva clipe de şovăială şi rupse o foaie din carnetul său.

Pencroff luă bucata de hîrtie şi îngenunchie dinaintea vetrei. Aşeză sub buturugi cîţiva pumni de iarbă, frunze şi muşchi uscat, în aşa fel ca aerul să circule cu uşurinţă, înteţind astfel focul cu vreascuri. Apoi, marinarul răsuci din hîrtie un cornet, aşa cum obişnuiesc să facă fumătorii de pipă cînd e vînt, şi îl vîrî printre uscături. Luă pe urmă o piatră destul de aspră, o şterse cu grijă şi, ţinîndu-şi răsuflarea, scapără de ea băţul de chibrit.

Dar prima oară nu avu nici un rezultat. De frică să nu sară fosforul, Pencroff nu apăsase destul de tare.

— Nu pot, nu vreau !... Şi, sculîndu-se, îl rugă pe Harbert să-l înlocuiască.

Fără îndoială că în viaţa lui băiatul nu fusese atît de emoţionat. Simţea că inima îi bate cu putere. De bună seamă, nici Prometeu, cînd se pregătea să răpească focul ceresc, nu fusese mai tulburat. Totuşi, frecă repede chibritul de piatră, fără nici un fel de şovăială. Se auzi o mică sfîrîitură şi se aprinse o flacără plăpîndă, albăstruie, producînd niţel fum înecăcios. Harbert întoarse încet beţişorul, ca să înteţească flacăra, apoi îl strecură în cornetul de hîrtie. Hîrtia se aprinse imediat şi o dată cu ea luară foc şi vreascurile. Peste cîteva clipe, lemnul uscat trosnea şi el, şi o flacără veselă, pe care suflul puternic al marinarului o înteţea, se ridică în mijlocul întunericului,

— În sfîrşit, strigă Pencroff ridicîndu-se, în viaţa mea n-am fost atît de emoţionat.

E drept că focul juca foarte frumos pe vatra de lespezi. Fumul ieşea uşor prin deschizătura îngustă, coşul trăgea bine şi curînd se răspîndi în jur o căldură plăcută.

Dar acum trebuiau să vegheze ca focul să nu se stingă şi trebuia păstrat întotdeauna puţin jeratic sub spuză. Acest lucru cerea numai grijă şi atenţie, căci de lemne nu duceau lipsă, iar provizia putea fi oricînd înnoită.

Pencroff se gîndi mai întîi să folosească acest foc, pentru a pregăti o cină mai hrănitoare decît scoicile, Harbert aduse două duzini din ouăle adunate. Reporterul se rezemase într-un colţ, de unde urmărea pregătirile fără să scoată o vorbă'. Trei întrebări îl frămîntau. Mai trăieşte oare Cyrus ? Dacă mai trăieşte, unde este ? Dacă a supravieţuit căderii din plasa balonului,.cum se explică faptul că n-a găsit nici un mijloc să dea un semn de viaţă ? Cît despre Nab, el se învîrtea pe plajă. Părea un trup neînsufleţit.

Pencroff, care se pricepea să prepare ouăle în cincizeci şi două de feluri, trebuia să se mulţumească, în momentul de faţă, să le vîre în cenuşa caldă şi să le lase să se răscoacă.

Operaţia se termină în cîteva minute şi marinarul îl pofti pe reporter la masă. Era prima cină a naufragiaţilor pe acest tărm necunoscut. Ouăle tari erau foarte gustoase şi, deoarece oul conţine, după cum se ştie, toate substanţele trebuincioase hranei omului, ele s-au nimerit cît se poate de bine şi bieţii naufragiaţi şi-au mai venit puţin în fire.

Ah, ce bine ar fi fost dacă n-ar fi lipsit unul dintre ei de la această masă ! Din nefericire, lipsea Cyrus Smith, cel mai îndemînatic, cel mai iscusit dintre ei, şeful lor, iar trupul lui rămăsese neînhumat!: Trecu astfel şi ziua de 25 martie. Se întunecase de-a binelea. Afară se auzea şuierînd vîntul, iar talazurile se izbeau de mal într-o cadenţă monotonă, în timp ce pietrele de pe ţărm, luate şi împinse de valuri, se rostogoleau, ciocnindu-se cu un zgomot asurzitor.

Reporterul se retrăsese în fundul unui coridor întunecat şi doborît'de oboseală adormi, după ce îşi însemnă în cîteva cuvinte întîmplările acestei zile: apariţia unui ţărm nou, dispariţia inginerului, explorarea coastei, incidentul cu chibriturile şi alte amănunte.

Harbert adormi şi el curînd. Marinarul moţăi toată noaptea pironit lîngă vatră şi punînd mereu lemne pe foc.

Unul singur dintre naufragiaţi nu se odihni în Cămin. Era nemîngîiatul, deznădăjduitul Nab care, în ciuda sfaturilor tovarăşilor săi ce îl îndemnau să se culce, rătăci toată noaptea pe mal, strigîndu-l într-una pe Cyrus Smith.

 

CAPITOLUL VI

Inventarul avutului naufragiaţilor. Nimic. Batista arsă. O excursie în pădure. Flora copacilor verzi. Un jacamar o ia la fugă Urme de animale sălbatice. Curucuşii. Cocoşii sălbatici. O metodă ciudată de a pescui cu undiţa.

 

Inventarierea obiectelor care constituiau întreg avutul acestor naufragiaţi ai aerului, azvîrliţi pe un ţărm care părea nelocuit, nu ne va lua prea mult timp.

De fapt, pe lîngă îmbrăcămintea pe care o purtau în momentul catastrofei, nu mai aveau nimic, în afară, de carnetul şi ceasornicul pe care le păstrase Gédéon Spilett şi acestea, probabil, întîmplător. Nu aveau însă nici o armă, nici o unealtă, nici măcar un briceag. Pasagerii nacelei aruncaseră totul, ca să uşureze aerostatul.

Eroii imaginari ai unui Daniel de Foe{8}, ai lui de Wyss{9} sau alţi naufragiaţi aruncaţi pe ţărmuri îndepărtate, nu erau chiar atît de lipsiţi de orice lucruri cum erau eroii noştri. Aceia fie că puteau să găsească o mulţime de obiecte trebuitoare pe