vaporul cu care naufragiaseră — de pildă cereale, animale domestice, unelte, muniţii — fie că le era dat să facă faţă primelor greutăţi folosind vreo epavă pe care marea o aruncase pe ţărmul lor. Ei nu se găseau dintru început cu totul dezarmaţi în faţa naturii. în împrejurările de faţă, oamenii noştri nu aveau nici un instrument, nici o unealtă. Porneau de la nimic !

Cel puţin să fi fost Cyrus Smith cu ei ! Inginerul ar fi putut să folosească ştiinţa şi spiritul său inventiv pentru a uşura aceste împrejurări şi ar fi contribuit ca situaţia lor să nu mai fie atît de desperată ! Din nefericire, nu se mai aşteptau să-l revadă pe Cyrus Smith, aşa că naufragiaţii nu se mai puteau,bizui decît pe ei înşişi.

Înainte de toate li se punea întrebarea: dacă este bine să se aşeze pe acel ţărm fără să mai cerceteze de ce continent ţine el, dacă această coastă este locuită sau dacă ea aparţine unei insule pustii ?

Era o întrebare importantă, care cerea un răspuns grabnic. Măsurile ce urmau să fie luate depindeau de acest răspuns. Totuşi, urmînd sfatul lui Pencroff, naufragiaţii găsiră că e mai cuminte să aştepte cîteva zile înainte de a întreprinde vreo cercetare. Într-adevăr, ei trebuiau să-şi pregătească merinde, căutînd să găsească o hrană mai substanţială decît ouăle şi scoicile. Exploratorii noştri ştiau că-i aşteaptă zile obositoare, cînd nu vor putea să se odihnească într-un loc adăpostit şi trebuiau deci ca înainte de toate să-şi refacă puterile.

Deocamdată, Căminul era un adăpost destul de bun, Aveau şi foc şi nu le era greu să păstreze puţin jeratic. Scoici şi ouă se găseau deocamdată din belşug printre stînci şi pe plajă. Şi aveau să izbutească desigur să doboare şi cîţiva dintre porumbeii ce zburau cu sutele pe creasta platoului, chiar dacă vor folosi numai pietre şi ciomege. Şi poate că pomii din pădurea învecinată dădeau fructe bune de mîncat ?! În sfîrşit, aveau la îndemînă apă bună de băut. Se hotărîră deci să mai rămînă cîteva zile la Cămin, ca să se pregătească pentru o călătorie de explorare fie de-a lungul litoralului, fie în regiunile din interior.

Acest proiect îi plăcea în mod deosebit lui Nab. Ţinînd cu încăpăţînare la ideile şi presimţirile sale, el nu se grăbea nicidecum să părăsească această parte a coastei unde se întâmplase catastrofa. El nu credea şi nici nu voia să-şi închipuie că Cyrus Smith pierise. I se părea cu neputinţă să creadă că un astfel de om îşi găsise sfîrşitul în valurile oceanului la cîteva sute de paşi de uscat. Cyrus Smith nu putea să piară într-un chip atît de absurd ! Şi, atîta vreme cît valurile nu vor fi aruncat la ţărm trupul inginerului, atîta vreme cît el, Nab, nu-i va fi văzut cu propriii săi ochi cadavrul, nu-l va fi pipăit, el nu-l va putea considera mort. Şi ideea asta se înrădăcina mai adînc decît oricînd în cugetul lui, care nu voia să cedeze,

Marinarul însă nu mai spera de loc, socotind că inginerul pierise în valuri, dar cu Nab nu se putea discuta. Durerea îi era atît de mare, încît se părea că nu-i va putea supravieţui.

În dimineaţa de 26 martie, în zorii zilei, Nab pornise din nou de-a lungul coastei, spre nord, spre locul unde fără îndoială că îl înghiţise marea pe bietul Smith.

Dejunul zilei fusese alcătuit doar din ouă de porumbei şi scoici. Harbert găsise sare, adunată prin evaporare în scobiturile stîncilor, şi această substanţă minerală le prinse foarte bine.

După masă, Pencroff îl întrebă pe reporter dacă nu doreşte să-l întovărăşească în pădure, unde avea de gînd să încerce să vîneze împreună cu Harbert! După oarecare chibzuială găsiră însă că era totuşi nevoie să rămînă cineva în Cămin, ca să întreţină focul. Apoi se putea întîmpla, deşi era puţin posibil, ca Nab să aibă nevoie de ajutor. În cele din urmă, reporterul rămase la Cămin.

— La vînătoare, Harbert! spuse marinarul. Găsim noi muniţii pe drum, iar puşti ne vom face în pădure.

Cînd să plece, Harbert spuse că de vreme ce le lipsea iasca, s-ar fi cuvenit s-o înlocuiască cu altă substanţă.

— Bine zici, dar cu ce s-o înlocuim ? întrebă Pencroff.

— Cu nişte pînză arsă. La nevoie ne va ţine loc de iască.

Marinarul socoti că sfatul era foarte bun, cu toate că erau nevoiţi să sacrifice o bucată dintr-o batistă. Totuşi merita, astfel că batista mare şi cu pătrate a lui Pencroff fu transformată, în parte, într-o cîrpă pe jumătate arsă. Această materie inflamabilă fu aşezată spre păstrare în camera centrală, în fundul unei mici scobituri în stîncă, la adăpost de vînt şi umezeală.

Se făcuse ora nouă. Vremea era mohorîtă şi vîntul sufla dinspre sud-est. Harbert şi Pencroff o luară pe după hornurile în care-şi făcuseră Căminul, aruncînd o ultimă privire spre fumul care se încolăcea peste vîrful unei stînci; porniră apoi în susul apei, pe malul stîng al rîului.

Ajuns în pădure, Pencroff smulse din primul copac două crengi zdravene, pe care le transformă în nişte ciomege, iar Harbert le ascuţi, frecîndu-le de o piatră. Ce n-ar fi dat el în clipa aceea să aibă un cuţit ! Cei doi vînători se afundară apoi în ierburile înalte, înaintînd de-a lungul malului. Albia rîului se îngusta după ce cotea spre sud-vest, adăpostită între malurile foarte apropiate, peste care crengile copacilor se aplecau, formînd o boltă deasupra apei. ca să nu se rătăcească, Pencroff hotărî să urmeze cursul apei, putînd astfel oricînd să se întoarcă la punctul de plecare. Dar malul era plin de piedici; ici un copac ale cărui ramuri flexibile se aplecau pînă la nivelul apei, colo nişte liane sau nişte tufişuri spinoase, pe care trebuia să le înlăture cu ciomegele. Adesea, Harbert, cu sprinteneala unei pisici, se strecura printre crengile rupte şi se înfunda în cîte un tufiş. Dar Pencroff îl striga de îndată şi îl ruga să nu se depărteze.

Marinarul observa între timp cu luare aminte poziţia şi natura ţinutului. De partea aceasta, pe malul stîng, pămîntul neted ca-n palmă urca încet, pe nesimţite, cu cît înaintai spre interior. Pe