alocuri era umed, şi avea o înfăţişare mlăştinoasă. Bănuiai că prin acele locuri se strecurau o mulţime de pîraie mici, care se vărsau în rîu prin cine ştie ce falii subterane. Cîteodată, printre tufe, şerpuia un rîuleţ uşor de trecut. Malul celălalt părea mai .accidentat, lăsînd să se vadă limpede valea, în fundul căreia curgeau apele rîului. Dealul era acoperit cu copaci aşezaţi în terase suprapuse, formînd o perdea ce astupa vederea. Pe malul drept, înaintarea ar fi fost mai anevoioasă, fiindcă pe acolo se aflau o serie de povîrnişuri repezi, pe care copacii încovoiaţi deasupra apei se ţineau doar mulţumită rădăcinilor lor puternice.

E de prisos să adăugăm că, nici în pădure şi nici pe malul străbătut, nu găsiră nici o urmă de om. Pencroff observă doar urmele unor patrupede necunoscute, care trecuseră de curînd pe acolo. Marinarul era mai mult decît sigur, şi Harbert era de aceeaşi părere, că unele dintre aceste urme fuseseră lăsate de nişte fiare uriaşe, cu care se puteau aştepta să se întîlnească. Nu vedeau însă nicăieri urme de topor pe trunchiurile copacilor, rămăşiţele vreunui foc stins, sau urme de paşi, ceea ce însemna un mare noroc, căci în aceste ţinuturi în plin Pacific, prezenţa omului ar fi fost mai degrabă de temut decît de dorit.

Harbert şi Pencroff abia schimbau cîte o vorbă, pentru că drumul era foarte anevoios; înaintau atîţ de încet, încît nu făcuseră mai mult de o milă într-o oră, iar de vînat nu vînaseră încă nimic. Totuşi, printre ramuri cîntau şi zburau diferite păsări, care păreau foarte sperioase, ca şi cînd oamenii le-ar fi inspirat o teamă justificată- într-un colţ mlăştinos al pădurii, Harbert deosebi printre altele o pasăre cu cioc ascuţit şi lunguieţ, care semăna la trup cu un cufundar; se deosebea însă de acesta prin penele aşşpre cu strălucire metalică.

— Trebuie să fie un jacamar, spuse Harbert, încercînd să se apropie de el.

— Ar fi tocmai timpul să gustăm un jacamar ! răspunse marinarul, presupunînd că această pasăre ar avea chef să se lasă friptă.

în aceeaşi clipă, Harbert aruncă cu multă putere şi îndemînare o piatră lovind pasărea chiar sub aripă. Se părea însă că lovitura nu fusese de ajuns de puternică, fiindcă jacamarul o luă la fugă şi se făcu nevăzut într-o clipită.

— Neîndemînatic mai sînt ! strigă Harbert.

— Ba nu, băiete! răspunse marinarul. Ai ţintit bine, altul n-ar fi reuşit nici atîta. Hai, nu te necăji, îl prindem noi altă dată !

Cei doi tovarăşi porniră mai departe să exploreze ţinutul. Pe măsură ce înaintau vînătorii noştri, copacii ce se răreau deveneau din ce în ce mai frumoşi, dar nici unul nu purta fructe bune de mîncat. în zadar căută Pencroff cîţiva dintre preţioşii palmieri care sînt atît de folositori în gospodăria omului şi a căror prezenţă a fost semnalată pînă la a patruzecea paralelă din emisfera boreală şi pînă la a treizeci şi cincea paralelă australă. Pădurea pe care o străbăteau nu era alcătuită decît din conifere: deodari şi alte conifere, printre care nişte brazi minunaţi, înalţi de o sută cincizeci de picioare, asemănători celor care cresc pe coasta de nord-vest a Americii.

Deodată, un stol de păsări micuţe, cu penaj frumos şi cu o coadă lungă şi lucioasă se răspîndi printre crengile copacilor, împrăştiind peste tot penele lor fragile, uşoare, care acoperiră pămîntul cu un puf fin. Harbert adună cîteva din aceste pene şi după ce le cercetă spuse:

— E pasărea „curucu”.

— Mai bine erau niscaiva bibilici sau cocoşi de munte, zise Pencroff. Ori te pomeneşti că şi astea sînt bune de mîncat ?...

— Foarte bune. Carnea lor este chiar foarte gustoasă, răspunse Harbert. De altfel, dacă nu mă înşel, ne putem apropia cu uşurinţă de ele, aşa că le vom ucide cu lovituri de ciomag.

Marinarul şi tînărul se strecurară uşor printre ierburi, ajungînd la poalele unui copac, pe ale cărui crengi mai joase se aşezaseră o mulţime de păsărele, pîndind insectele cu care se hrăneau. Li se vedeau gheruţele acoperite cu pene, strîngînd cu putere crenguţele pe care se sprijineau.

Vînătorii se avîntară în sus şi, mînuind ciomegele ca pe nişte coase, doborîră rînduri întregi de curucuşi care nici nu se gîndeau să-şi ia zborul şi se lăsau răpuşi prosteşte. Vreo sută dintre ei zăceau la pămînt, cînd ceilalţi se hotărîră în sfîrşit să fugă.

— Aşa vînat mai zic şi eu, spuse Pencroff. Tocmai potrivit pentru nişte vînători ca noi. Poţi să-l prinzi şi cu mîna !

Marinarul înşiră păsările, ca pe prepeliţe, pe un beţişor subţire şi îşi urmară drumul mai departe. Băgară de seamă că, în cursul lui, rîul face o cotitură spre sud; acest înconjur nu era însă mare, căci rîul izvora probabil din munţi şi se alimenta din apa zăpezilor aşternute pe coastele conului central.

După cum se ştie, porniseră cu gîndul să adune cît mai mult vînat pentru oaspeţii Căminului, dar deocamdată nu prea izbutiseră. De aceea, marinarul scotocea de zor mai departe, bodogănind supărat de cîte ori vreun animal, pe care nici nu avusese timpul să-l identifice, dispărea printre ierburile înalte. Ei, dacă l-ar fi avut pe Top ! Dar Top dispăruse o dată cu stăpînul său, pierise desigur împreună cu el !

Pe la orele trei după-amiază, apărură alte stoluri de păsări, zburînd printre crengile unor copaci, ale căror bobiţe aromate le ciuguleau cu plăcere, mai ales ale ienuperilor. Deodată, pădurea răsună de adevărate sunete de trîmbiţă. Această fanfară ciudată şi zgomotoasă se datora unor păsări din neamul galinaceelor care poartă în Statele Unite numele de „tetra". Curînd se iviră cîteva perechi, cu penajul diferit, roşcat şi cafeniu, şi cu coada de culoare mai închisă. Harbert deosebea cocoşii acestui neam după cele două bărbiţe de pene ascuţite, pe care le aveau la gît. Pencroff socoti că trebuie neapărat să pună mîna pe una din aceste orătănii, mari cît găinile şi tot atît de gustoase ca şi potîrnichile. Era însă un lucru greu de îndeplinit, căci nu te puteai apropia de ele. După mai multe încercări neizbutite, care nu făcură decît să sperie păsările, marinarul hotărî:

— Dacă nu putem să le prindem