— Ca pe crapi ? strigă Harbert mirat.

— Întocmai, răspunse foarte serios marinarul.

Pencroff descoperise printre ierburi vreo şase cuiburi de tetra, în care se aflau cîte două, trei ouă. Ocoli cu grijă aceste cuiburi, aşteptînd păsările care trebuiau să se întoarcă negreşit. Printre cuiburile acestea avea el de gînd să-şi aşeze undiţele, nu undiţe cu capcană, ci undiţe adevărate, cu momeală prinsă în cîrlig. Amîndoi se depărtară puţin de cuiburi şi marinarul pregăti nişte unelte ciudate, cu o grijă demnă de un elev al lui Isaac Walton{10}. Este uşor de înţeles că Harbert urmărea aceste pregătiri cu mult interes, îndoindu-se totuşi de izbîndă. înjghebă undiţele din liane subţiri, prinse unele de altele şi lungi de cincisprezece pînă la douăzeci de picioare, care purtau la capete un cîrlig făcut dinlr-un ghimpe mare, încovoiat şi foarte puternic, de salcîm pitic ce creştea prin locurile acelea. Drept momeală se folosi de nişte viermi roşii, care se tîrau în jurul lor.

Pencroff se furişă cu dibăcie printre ierburi şi aşeză capetele undiţelor lîngă cuiburi, apoi se întoarse şi se piti alături de Harbert după un copac gros, ţinînd îii mînă celelalte capete ale undiţelor. Aşteptară, amînc'oi cu răbdare, deşi tînărul nu prea avea încredere in această metodă neobişnuită.

Aşa cum prevăzuse marinarul, după mai, bine de o jumătate de oră, cîteva perechi de păsări se întoarseră la cuib. Ţopăiau fără grijă, scurmau pămîntul şi habar n-aveau de vînătorii noştri, care avuseseră grijă să nu se aşeze în bătaia vîntului.

Bineînţeles că acum Harbert privea cu viu interes, îşi ţinea răsuflarea, în timp ce Pencroff, care holbase ochii şi căscase gura de parcă era gata să guste o bucată de tetra, abia sufla şi el.

Orătăniile ţopăiau însă mai departe printre cîrlige, fără să le pese de ele. Pencroff începu atunci să mişte uşor undiţele, încît viermii de momeală să pară vii.Desigur că încordarea marinarului întrecea cu mult pe aceea de care e cuprins pescarul, care stă cu undiţa în mînă, fără să-şi poată vedea prada ce înoată sub apă.

Curînd, orătăniile observară undiţele mişcătoare şi se repeziră la momeală cu ciocurile întinse. Trei tetra{11}, peste măsură de lacomi, înghiţiră deodată şi viermele şi undiţa, pe care Pencroff o smuci cu putere, după ce auzi cum bat din aripi semn că se prinseseră.

— Ura ! strigă Pencroff, repezindu-se şi înşfăcînd vînatul într-o clipită.

Harbert nu mai putea de bucurie. Vedea pentru prima oară în viaţa lui cum se prind păsări cu ajutorul undiţei. Marinarul însă, foarte modest, îi spuse că nu era la prima lui încercare şi că de altfel nu el era inventatorul.

— În orice caz, adăugă Pencroff, în situaţia în care ne aflăm trebuie să ne aşteptăm să vedem şi alte ciudăţenii. Legară picioarele păsărilor şi Pencroff, bucuros că nu se întoarce cu mîinile goale, hotărî s-o pornească spre casă, căci începuse să se întunece.

Nu le era greu să se întoarcă, pentru că nu aveau altceva de făcut decît să coboare pînă la gura rîului, după cum, pentru a păirunde în pădure, nu făcuseră decît să urce de-a lungul malurilor lui.

Pe la orele şase, vînătorii noştri ajunseră de ajuns de obosiţi la hornuri.

CAPITOLUL VII

Nab nu s-a întors. Frămîntărîle reporterului. Cina. O noapte furtunoasă. Vijelie îngrozitoare. Plecare în noapte. Lupta împotriva elementelor dezlănţuite. La opt mile de primul adăpost.

Gédéon Spilett stătea nemişcat pe plajă, cu braţele încrucişate, privind. în larg. La orizont, marea aproape se confunda cu un nor negru, care se apropia cu repeziciune. Sufla de pe acum un vînt puternic şi se făcea din ce în ce mai frig. Totul prevestea o furtună.

Harbert intră în Cămin, iar Pencroff se îndreptă către reporter care, dus pe gînduri, nici nu-l vedea.

— Mă tem că vom avea o noapte grea, domnule Spilett, spuse marinarul. Vine ploaie mare cu vînt, spre bucuria petrelilor.

Întorcîndu-se, reporterul îl zări pe Pencroff lîngă el şi primele cuvinte fură:

— La ce distantă de coastă crezi că ne-au lovit valurile care l-au smuls pe inginer?

Marinarul, luat prin surprindere, se gîndi puţin, apoi răspunse:

— La vreo mie două sute de picioare.

— Deci, spuse reporterul, Cyrus Smith trebuie să fi dispărut cam la o mie două sute de picioare de ţărm ?

— Cam aşa ceva, răspunse Pencroff,

— Şi cîinele ?

— A dispărut în acelaşi loc.

— Admiţînd că tovarăşul nostru a pierit, mă miră totuşi faptul că a murit şi cîinele, adăugă reporterul, şi că niciunul din cadavrele lor n-a fost aruncat de valuri la ţărm !

— Nu e lucru de mirare, pe o mare atît de furioasă, răspunse marinarul. De altfel, s-ar putea să fi fost tîrîţi de curent mai departe, spre un alt punct al coastei.

— Prin urmare dumneata eşti de părere că tovarăşul nostru a pierit în valuri ? întrebă încă o dată reporterul.

— Aşa cred.

— Părerea mea, spuse Gédéon Spilett, deşi respect experienţa dumitale, este că dubla dispariţie a lui Cyrus şi a lui Top, morţi sau vii, pare foarte ciudată şi neverosimilă.

— Aş vrea să pot gîndi ca dumneavoastră, domnule Spilett, răspunse Pencroff; din nefericire părerea mea este bine stabilită !

Cu aceste cuvinte, marinarul se întoarse la Cămin. În vatră ardea un foc straşnic. Harbert tocmai aruncase peste el un braţ de lemne uscate şi flacăra lumina pe alocuri părţile întunecate ale cori dorului.

Pencroff se apucă de îndată să pregătească cina. Era de părere că o mîncare mai consistentă avea să le fie de mare folos tuturor. Jumuliseră doi tetra şi în curînd păsările se rumeneau pe frigarea aşezată în vatră deasupra unui foc puternic. Curucuşii urmau să fie consumaţi a doua zi.

La ora şapte seara, Nab nu se întorsese încă. Această întîrziere îl îngrijora îndeosebi pe Pencroff. Se temea să nu fi avut un accident prin ţinuturile acestea necunoscute sau de desperare să nu fi făcut vreun gest nesocotit. Harbert însă trăgea cu totul alte concluzii. După părerea lui, Nab nu se întorsese încă, fiindcă se ivise ceva care-l îndemnase să-şi prelungească cercetările. De asemeni, socotea că orice nou amănunt nu putea decît să-i