ajute să-l găsească pe Cyrus Smith. Cu siguranţă că Nab s-ar ii întors, dacă nu l-ar fi reţinut vreo nouă speranţă ! Se putea să fi găsit vreun indiciu, vreo urmă de paşi sau un rest de epavă, care să-i fi arătat calea cea bună? Poate că în clipa de faţă era pe calea cea bună ? Poate că se şi afla lîngă stăpînul lui ?

Aşa gîndea tînărul, împărtăşind şi tovarăşilor săi aceste gînduri. Dar numai reporterul dădea din cap aprobîndu-l; Pencroff era mai curînd de părere că Nab se dusese mult mai departe decît în ajun şi deci nu'avusese timp să se întoarcă.

Totuşi, Harbert era foarte agitat şi vădi de mai multe ori dorinţa de a ieşi în întîmpinarea lui Nab. Pencroff însă îi arătă că ar face un drum de prisos, că pe întunericul şi pe vremea aceea mizerabilă nu avea cum să găsească urmele lui Nab, aşa că era mai bine să aştepte. Dacă nici pînă a doua zi Nab nu se înapoia, el, Pencroff, nu va şovăi să plece împreună cu Harbert în căutarea lui.

Gédéon Spilett era şi el de părerea marinarului, care susţinea că n-ar fi bine să se răzleţească toţi care-ncotro şi Harbert fu nevoit să renunţe la planul său; dar două boabe mari de lacrimi i se rostogoliră pe obraji.

Reporterul nu se putu opri să nu-l sărute pe inimosul copil.

Între timp, vremea se stricase de-a binelea. O vijelie venită dinspre sud-est mătura coasta cu mare violenţă. Marea, în plin reflux, vuia în lungul litoralului, la marginea primului brîu de stînci. Ploaia, pulverizată de uragan, se ridica în aer ca o ceaţă lichidă. Pîcle zdrenţuite de vînt rătăceau de-a lungul coastei, iar pietrele se izbeau cu zgomot, de parcă s-ar fi răsturnat căruţe întregi cu pietriş. Nisipul, ridicat de vînt, se amesteca cu ploaia, iar aerul era îmbîcsit de praf şi de apă. Între gura rîului şi faleza de granit se ridicau vîrtejuri uriaşe, iar straturile de aer care scăpau din drumul uraganului, negăsind altă ieşire decît valea strîmtă pe fundul căreia curgea rîul, se repezeau într-acolo cu o furie de nestăpînit. Din pricina fumului pe care vîntul îl împingea înapoi în Cămin prin deschizătura îngustă, în coridoare nu se mai putea sta. De aceea, după ce fripsese păsările, Pencroff se grăbi să stingă focul, păstrînd numai jeraticul bine învelit în spuză.

La ora opt, Nab tot nu se întorsese, dar acuma nţi era greu de crezut că fusese împiedicat de timpul îngrozitor şi că se ascunsese probabil în vreun cotlon printre stînci, ca să aştepte sfîrşitul vijeliei sau cel puţin lumina zilei. Nici nu mai putea fi vorba să se pornească în căutarea lui pe asemenea vreme.

Vînatul alcătui singura lor mîncare. Carnea era foarte bună la gust, aşa că o mîncară cu plăcere. Pencroff şi Harbert, cărora excursia lungă le aţîţase foamea, înfulecau cu poftă.

Apoi, fiecare se retrase în colţul unde se odihnise noaptea trecută şi Harbert adormi numaidecît, ghemuit lîngă marinar care se întinsese de-a lungul vetrei.

Afară bîntuia furtuna care se înteţise o dată cu căderea nopţii. Părea că se dezlănţuise un uragan asemănător aceluia care-i tîrîse pe prizonieri de la Richmond pînă în aceste ţinuturi ale Pacificului. Asemenea furtuni se stîrnesc adesea în timpul echinoxului şi ele pot fi înfruntate numai cu foarte mare greutate, mai ales pe aceste întinderi deschise, care nu opuneau nici un fel de obstacol furiei lor. E uşor de înţeles că un ţărm expus în partea de răsărit, ca acela pe care se aflau naufragiaţii, şi care era aşezat chiar în bătaia uraganului trebuia să fie lovit cu o forţă de nedescris.

Din fericire, grămada de stânci care forma Căminul era solidă. Era alcătuită din nişte blocuri uriaşe de granit, însă unele dintre ele erau atît de slab sprijinite, încît baza lor părea că se cutremură. Pencroff simţea acest lucru şi i se părea că sub palma lui, lipită de pereţi, trece un fel de freamăt repede. în cele din urmă se linişti spunîndu-şi, pe bună dreptate, că n-avea de ce să-i fie teamă şi că adăpostul lor improvizat nu se va prăbuşi. Dar, în acelaşi timp, auzea zgomotul pe care îl făceau, în căderea lor pe plajă, pietrele desprinse de pe platou, smulse de rafalele de vînt. Unele se rostogoleau chiar pe deasupra căminului sau erau azvîrlite de furtună prin deschizătura coşului. De două ori, marinarul se sculă şi se tîrî pînă la intrarea coridorului, căutînd să vadă ce se petrece afară. Se convingea însă că prăbuşirile acestea neînsemnate nu prezentau nici un pericol şi se grăbea să-şi reia locul în faţa căminului, unde jarul trosnea sub cenuşă.

Cu toată furia uraganului, cu toată larma furtunii şi cu tot tunetul elementelor dezlănţuite, Harbert dormea adînc. În cele din urmă, somnul îl cuprinse chiar şi pe Pencroff, pe care viaţa lui de marinar îl obişnuise cu astfel de intemperii. Singur Gedcon Spilett veghea cuprins de nelinişte. îşi făcea mustrări pentru că nu-l însoţise pe Nab. După cum ştim, reporterul mai nădăjduia să-l găsească pe Cyrus Smith. Şi el era tulburat de gîndurile care-l frămîntau pe Harbert. Acum, gîndurile îi fugeau la Nab. De ce nu s-a întors Nab ? Se frămînta pe culcuşul de nisip, neluînd prea mult în seamă lupta elementelor. Cîteodată, ochii lui obosiţi se închideau o clipă, dar imediat îl străfulgera vreun gînd, care îl făcea să-i deschidă din nou.

Deşi părea fără sfîrşit, noaptea trecea. Pe la ora două, Pencroff, care dormea buştean, se pomeni scuturat cu putere.

— Ce s-a întîmplat ? strigă el, trezindu-se şi venindu-şi în fire cu iuţeala caracteristică marinarilor.

Reporterul, aplecat asupra lui, îi spuse:

— Ascultă, Pencroff, ascultă !

Marinarul trase cu urechea, dar nu desluşi decît zgomotul vijeliei.

— E vîntul! spuse el.

— Nu, răspunse Gédéon Spilett ascultînd din nou, — parcă am auzit...

— Ce?

— Lătratul unui cîine !

— Un cîine ? strigă Pencroff, sărind în sus.

— Da... parcă latră...

— E cu neputinţă ! răspunse marinarul, — şi de altfel cum l-ai auzit, că doar urletele furtunii...

— Stai... ascultă, spuse reporterul.

Pencroff ascultă cu încordare şi parcă auzi şi el, într-un moment de