— Ce spui ?... întrebă reporterul strîngîndu-i mîna.

— Da... da... aud şi eu ! răspunse Pencroff.

— Asta e Top ! E Top !... strigă Harbert care tocmai se trezise, şi toţi trei se repeziră spre deschiderea de la intrarea în Cămin.

Ieşiră cu mare greutate, din cauza vîntului care îi împingea înapoi. în cele din urmă, izbutiră să înainteze, ţinîndu-se cu greu pe picioare şi sprijinindu-se de stînci. Priveau în jurul lor. Nu puteau vorbi.

Era întuneric beznă. Marea, cerul şi pămîntul se contopeau într-un întuneric de nepătruns. Parc-ar fi pierit şi ultima urmă de lumină pierdută în văzduh.

Timp de cîteva clipe, reporterul şi tovarăşii săi rămaseră astfel nemişcaţi, copleşiţi de vijelie, udaţi de ploaie şi orbiţi de nisip. Furtuna se potoli o clipă şi lătratul răsună din nou. Ei îşi dădură seama că trebuie să vină de foarte departe.

Lătratul nu putea fi decît al lui Top ! Dar era el oare singur sau nu ? Probabil că era singur, căci dacă ar fi fost însoţit de Nab, acesta ar fi venit într-o fugă spre Cămin.

Marinarul strînse mîna reporterului — care nu-l putea auzi pe asemenea furtună — într-un fel,care însemna:

„Aşteaptă !" Apoi intră din nou în coridor.

Peste o clipă, ieşi purtînd nişte vreascuri aprinse, pe care le ridică în sus ca să lumineze în întuneric, scoţînd în acelaşi timp cîteva fluierături ascuţite.

Răspunzînd parcă acestui semnal, se auziră nişte lătrături mai apropiate, şi curînd după aceea un cîine se repezi în coridor. Pencroff, Harbert şi Gédéon Spilett se luară după el.

Aruncară în grabă un braţ de lemne uscate peste cărbuni şi o flacără vie lumină coridorul.

— E Top! strigă Harbert.

Era într-adevăr Top, un minunat cîine anglo-normand. Top moştenise de la cele două rase care se încrucişaseră două calităţi de căpetenie ale cîinelui de vînătoare: iuţeala şi fineţea mirosului.

În faţa celor trei oameni se afla cîinele inginerului, Cyrus Smith.

Dar era singur! Nici stăpînul său, nici Nab nu-l întovărăşeau!

Atunci, cum se făcea că instinctul îl călăuzise pînă la Căminul pe care nu-l cunoştea? Lucrul părea cu totul de neînţeles, mai cu seamă pe o noapte atît de întunecată şi pe o asemenea furtună ! Şi, lucru şi mai greu de înţeles, Top nu era nici obosit, nici slăbit, nici măcar mînjit cu mîl sau nisip !...

Harbert îl atrase lîngă el şi îi luă capul între mîini. Cîinele se lăsă mîngîiat, gudurîndu-se pe lîngă el.

— Dacă am găsit cîinele, vom găsi şi pe stăpînul lui! spuse reporterul.

— Să nădăjduim I spuse Harbert. Să mergem! Top ne va călăuzi!

De data aceasta, Pencroff nu se mai împotrivi. Îşi dădea seama că apariţia lui Top era în măsură să-i dezmintă presupunerile.

— Să pornim! spuse el.

Pencroff acoperi cu grijă cărbunii din vatră, aşezînd chiar cîteva lemne sub cenuşă, ca să mai găsească foc la întoarcere. Apoi, condus de cîinele care lătra încet, ca şi cum l-ar fi îmbiat la drum, şi urmat de reporter şi de băiat, marinarul se avîntă în noapte, luînd cu el şi resturile cinei.

Furtuna era în toi, atingînd poate culmea intensităţii. Luna, în primul pătrar, deci în conjuncţie cu soarele, era cu desăvîrşire acoperită de nori, prin care. nu se strecura nici cea mai slabă rază. Nu era chip să urmezi un drum în linie dreaptă. Singurul lucru ce le rămînea de făcut era să se lase călăuziţi de simţul de orientare al lui Top. Reporterul şi tânărul mergeau în urma cîinelui, iar marinarul încheia coloana. Vuietul furtunii îi împiedica să vorbească între ei. Ploaia nu era prea deasă, fiindcă o pulveriza vîntul; uraganul era însă îngrozitor.

Totuşi o împrejurare neaşteptată veni în ajutorul marinarului şi al tovarăşilor săi. Vîntul sufla dinspre sud-vest şi îi împingea din urmă. Nisipul, pe care vijelia îl spulbera cu putere şi care n-ar fi fost de suportat, îi lovea în spate, astfel că, atîta timp cît nu întorceau capul, erau feriţi şi-şi puteau vedea de drum. Fapt e că de multe ori mergeau chiar mai repede decît ar fi dorit, fiind siliţi să-şi grăbească paşii; spre a nu fi trîntiţi la pămînt. Cu toate acestea, înaintau cu forţe îndoite, mînaţi de o nădejde puternică. Şi de astă dată, nu mai colindau ţărmul căutînd la întîmplare. Nu se mai îndoiau că Nab şi-a găsit stăpînul şi că el este acela care le-a trimis credinciosul cîine. Dar mai trăia oare inginerul sau Nab îşi chema tovarăşii ca să dea împreună ultimele onoruri rămăşiţelor pămînteşti ale nenorocitului Cyrus Smith ?

După ce depăşiră corpul falezei de care se ţinuseră departe, cu multă prudenţă, Harbert, reporterul şi Pencroff se opriră ca să răsufle o clipă. O ieşitură a stîncii îi adăpostea puţin de vînt şi cei trei tovarăşi se odihniră o clipă după drumul făcut în pas alergător şi care durase mai bine de un sfert de oră.

Puteau în sfîrşit să se audă unul pe altul şi să-şi răspundă şi cînd tînărul rosti, în timpul convorbirii, numele lui Cyrus Smith, Top latră de cîteva ori, ca şi cînd ar fi vrut să spună că stăpînul său este salvat.

— A scăpat, nu-i aşa ? întrebă Harbert. A scăpat, Top ?

Şi cîinele latră, ca şi cum ar fi vrut să-i răspundă.

Porniră din nou la drum. Poate că erau orele două şi jumătate după miezul nopţii. Marea începuse să crească, iar fluxul, care era împins şi de vînt, ameninţa să devină foarte puternic. Talazurile tunau cu atîta violenţă, spărgîndu-se de şirul de stînci din larg, încît, după toate probabilităţile, ele acopereau mica insulă din faţa coastei, care nu se mai vedea. Lipsită de acest dig natural, coasta era deci direct expusă asaltului dat de marea dezlănţuită.

Îndată ce marinarul şi tovarăşii săi se depărtară de faleză, vîntul îi biciui din nou cu furie. Aduşi din spate, împinşi din urmă de rafalele de vînt, înaintau grăbiţi în urma lui Top, care părea foarte sigur de drumul lui. Mergeau spre nord. în dreapta lor, un şir neîntrerupt de talazuri se spărgeau cu un zgomot asurzitor, în stînga lor se întindea un ţinut întunecos, a cărui înfăţişare nu puteau s-o deosebească. Totuşi, îşi dădeau seama că străbăteau