Pînă la ora patru dimineaţa străbătuseră, după socoteala lor, vreo cinci mile. între timp, norii se mai ridicaseră şi nu se mai tîrau atît de aproape de pămînt. Vîntul aducea mai puţină umezeală, în schimb era mai rece. Cum erau îmbrăcaţi în haine subţiri, Pencroff, Harbert şi Gédéon Spilett sufereau desigur groaznic. Nu spuneau însă nimic, fiind hotărîţi să-l urmeze pe Top, inteligentul animal, pînă unde avea de gînd să-i ducă.

Pe la ora cinci începu să se lumineze de ziuă. în înaltul cerului, unde aburii oceanului se mai risipiseră, norii apăreau zimţaţi de o dungă alburie şi curînd după aceea, sub o fîşie de nori negri, o linie mai luminoasă desemnă limpede orizontul. Creasta valurilor prinse uşoare luciri roşiatice, spuma îşi recăpăta albeaţa. Tn acelaşi timp, spre stînga, crestăturile litoralului începură să se întrevadă încă nedesluşit, ca nişte umbre cenuşii, profilate pe o pînză neagră.

Pe la ora şase începu să se facă ziuă, iar în înălţimi norii goneau cu mare repeziciune. Marinarul şi tovarăşii săi se aflau acum la vreo şase mile depărtare de Cămin. Străbăteau o plajă foarte netedă, mărginită în larg de un lanţ de stînci acoperite de apă pînă aproape de vîrf, căci marea era în toiul fluxului, În stînga se întindea un vast ţinut nisipos, cu înfăţişare destul de sălbatică, ce avea presărate ici, colo dune acoperite cu scaieţi. Ţărmul prezenta contururi destul de regulate şi era apărat de apele oceanului doar printr-un lanţ de mici ridicături inegale de pămînt. Din loc în loc, se strîmbau cîţiva copaci aplecaţi într-o rînă, cu toate ramurile, îndreptate spre apus. Foarte departe, spre sud-vest, se zărea marginea unei păduri.

Ajunşi în acest loc, Top începu să dea semne vădite de neastîmpăr. Alerga înainte, se întorcea lîngă marinar, şi părea să-l roage să meargă mai repede. Cîinele părăsi plaja şi, mînat de minunatul său instinct, o luă spre dune, fără să şovăie o clipă.

Îl urmară cu toţii. Ţinutul părea cu desăvîrşire pustiu. Nu se zărea nici o vietate.

Şirul de dune, foarte larg, era format dintr-o serie de mici ridicături de pămînt, şi chiar de coline, aşezate destul de neregulat. Părea o mică Elveţie de nisip, unde cu greu te puteai descurca, dacă nu erai înzestrat cu un deosebit simţ de orientare.

Cinci minute după ce părăsiră plaja, reporterul şi tovarăşii săi ajunseră în faţa unei văgăuni, aşezată în spatele unei dune. Aci, Top se opri şi începu să latre vesel. Spilett, Harbert şi Pencroff pătrunseră în această grotă.

Îl găsiră pe Nab îngenunchiat lîngă un trup întins pe un pat de ierburi... Trupul era al inginerului Cyrus Smith.

CAPITOLUL VIII

Cyrus Smith trăieşte ? Povestirea lui Nab. Urmele de paşi. O problemă ce nu-şi găseşte dezlegare. Primele cuvinte ale lui Cyrus Smith. Cercetarea urmelor. întoarcerea la Cămin. Pencroff este desperat.

Nab stătea nemişcat. Marinarul nu-i aruncă decît un singur cuvînt:

— Trăieşte ?

Nab tăcea. Gédéon Spilett şi Pencroff îngălbeniră. Harbert îşi împreună mîinile şi rămase nemişcat. Se vedea însă că bietul Nab, cufundat în durerea lui, nu-şi observase tovarăşii şi nici nu auzise întrebarea marinarului.

Reporterul îngenunchie lîngă trupul nemişcat şi îşi lipi urechea de pieptul inginerului, după ce Îi descheie hainele. Trecu o clipă cît un veac, în timp ce căuta să surprindă o cît de slabă bătaie a inimii.

Nab se îndreptase puţin şi privea în gol. Era cu totul desfigurat de deznădejde. Devenise de nerecunoscut, frînt cum era de oboseală şi sfîrşit de durere. Bietul om îşi socotea stăpînul mort.

După o lungă şi atentă cercetare, Gédéon Spilett se ridică.

— Trăieşte ! spuse el.Pencroff îngenunchie la rîndul său lîngă Cyrus Smith; urechea lui surprinse şi ea nişte slabe bătăi de inimă, iar apoi simţi suflul uşor. care se desprindea de pe buzele inginerului.

La îndemnul reporterului, Harbert se repezi să caute apă. La vreo sută de paşi găsi un pîrîu limpede, care-şi purta prin nisip apele umflate de ploile din ajun. Din păcate n-avea în ce să ducă apa. Nici o scoică nu se găsea pe aceste dune ! Tînărul se mulţumi să-şi moaie batista în rîu şi se întoarse în goană spre grotă.

Din fericire, batista udă îi fu de ajuns lui Gédéon Spilett care nu dorea decît să umezească buzele inginerului. Puţinele picături de apă rece avură un efect aproape imediat. Cyrus Smith oftă adînc şi păru chiar că vrea să spună ceva.

— Îl vom salva ! spuse reporterul.

Auzind aceste cuvinte, Nab îşi veni şi el în fire şi se grăbi să-l dezbrace pe Cyrus Smith, ca să vadă dacă nu cumva era rănit. Dar pe tot trupul inginerului nu se vedea nici cea mai mică vînătaie sau zgîrietură. Lucrul era de mirare, fiindcă se putea bănui că Cyrus Smith fusese rostogolit de valuri printre stînci. Nici măcar mîinile lui nu aveau nici o urmă de zgîrietură. De aceea, era destul de greu să-şi explice lipsa oricărei urme pe trupul inginerului care desigur se luptase din greu, ca să străbată linia stîncilor răzleţe care apărau coasta.

Dar acestea aveau, fără îndoială, să fie lămurite mai tîrziu, cînd Cyrus Smith va fi în stare să vorbească şi le va spune cum s-au petrecut lucrurile. Deocamdată, trebuiau să-l readucă la viaţă, fricţionîndu-l cu energie. Făcură acest lucru, folosindu-se de bluza marinarului. Inginerul, încălzit de masaj, mişcă uşor braţele şi începu să respire mai regulat. Era vădit că se stingea din cauza oboselii şi a lipsei de hrană. Cu siguranţă că, fără intervenţia reporterului şi a tovarăşilor săi, Cyrus Smith ar fi fost pierdut.

— Credeai că a murit? îl întrebă marinarul pe Nab.

— Da! Credeam că-i mort! răspunse Nab, — şi dacă Top nu v-ar fi găsit şi nu v-ar fi adus aici, l-aş fi înmormîntat şi aş fi rămas să mor alături de el !

Veniseră la timp, căci viaţa lui Cyrus Smith atîrna de un fir de păr.

Nab povesti cele petrecute. Părăsind Căminul în ajun, în zorii zilei, o luase spre nord, de-a lungul coastei, îndreptîndu-se spre