Ajuns acolo, Nab începu să caute din nou pe ţărm, printre stînci, pe nisip, cu toate că nu mai avea nici un fel de speranţă, căci lîngă apă, fluxul şi refluxul ştergea orice urmă. Cercetă însă mai ales acea parte a plajei pe care marea n-o acoperea niciodată. Nab nu mai spera să-l găsească pe Cyrus Smith în viaţă. Era în căutarea unui cadavru, pe care va trebui deci să-l înmormînteze şi dorea să facă aceasta cu propriile lui mîini !

Nab căutase mult de tot, dar toate încercările lui se dovediseră zadarnice. Nici ţipenie de om nu părea să fi călcat vreodată pe acest ţărm pustiu. Scoicile, care zăceau cu miile pe plajă acolo unde marea nu mai putea să le ajungă, erau neatinse. Nici o cochilie strivită. Pe o întindere de două pînă la trei sute de yarzi{12} nici o urmă: nu trecuse nimeni pe aici, nici mai de mult, nici de curînd.

Nab se hotărî să mai cerceteze totuşi cîteva mile de ţărm. Curenţii ar fi putut să împingă cadavrul ceva mai departe. Rar se întîmplă ca un cadavru, care pluteşte pe lîngă un ţărm neted, să nu fie aruncat de valuri, mai curînd sau mai tîrziu, pe plajă. Nab ştia acest lucru şi dorea să-l mai vadă pe inginer pentru ultima dată.

— Am mai umblat aşa de-a lungul coastei încă vreo două mile, cercetînd întreg şirul de stînci în timpul refluxului şi toată plaja după venirea fluxului; pierdusem orice speranţă, cînd aseară, pe la orele cinci, am zărit nişte urme de paşi pe nisip.

— Urme de paşi ? strigă Pencroff.

— Da ! răspunse Nab.

— Şi urmele astea porneau chiar de lîngă stînci ? întrebă reporterul.

— Nu, răspunse Nab, — începeau dincolo de linia apei, de unde nu mai ajunge fluxul. Celelalte le ştersese apa.

— Continuă, îl îndemnă Gédéon Spilett.

— Cînd am văzut aceste urme, era cît p-aci să înnebunesc. Erau foarte adînci şi se îndreptau spre dune. Le-am urmărit în fuga mare cale de un sfert de milă, avînd totuşi mare grijă să nu le şterg. Trecuseră vreo cinci minute şi tocmai cînd începuse să se întunece, auzii lătrînd un cîine. Era Top, care m-a condus aici, lîngă stăpînul meu !

Nab sfîrşi povestindu-le ce durere cumplită îl cuprinsese, găsind trupul neînsufleţit al inginerului. Căutase să surprindă la el o fărîmă de viaţă ! După ce-l găsise, ar fi vrut să-i redea viaţa ! Dar toate încercările lui fuseseră zadarnice ! Credea că nu-i mai rămîne altceva de făcut, decît să-şi îndeplinească ultima datorie faţă de stăpînul său.

În acele clipe, Nab se gîndise la tovarăşii lui. Fără îndoială că şi ei ar fi dorit să-şi mai vadă o dată nefericitul prieten ! Îl avea pe Top lîngă el. Oare n-ar putea să se folosească de înţelepciunea credinciosului animal ? Nab rosti de mai multe ori numele reporterului, acela dintre tovarăşii inginerului, pe care Top îl cunoştea mai bine. Apoi îi arătă partea de sud a coastei şi cîinele se repezi în direcţia indicată.

Am văzut cum, călăuzit de un instinct neobişnuit, cîinele ajunsese pînă la ei, cu toate că nu fusese niciodată la Cămin.

Tovarăşii lui Nab ascultaseră această poveste cu multă atenţie.

Un lucru rămăsese totuşi de neînţeles pentru ei. Nu se puteau dumiri cum, cu toate eforturile pe care le făcuse desigur pentru a se salva din valuri şi a se strecura printre şirul de stînci, Cyrus Smith scăpase fără cea mai mică zgîrietură. Tot astfel, nu puteau înţelege cum a reuşit inginerul să ajungă pînă la această grotă pierdută printre dune, aşezată la vreo milă de ţărm.

— Prin urmare, Nab, întrebă reporterul, nu l-ai transportat tu pe stăpînul tău pînă aici ?

— Nu ! răspunse Nab.

— Desigur că domnul Smith a venit singur ! spuse Pencroff.

— Într-adevăr, s-ar putea, — observă Gédéon Spilett, — dar nu e de crezut!

Singur inginerul ar fi putut să explice aceste ciudăţenii. Trebuiau să aştepte însă pînă cînd va fi în stare să vorbească. Din fericire începea să-şi vină în' fire. Masajul restabilise circulaţia sîngelui. Cyrus Smith mişcă din nou braţele, capul, apoi bolborosi cîteva cuvinte neînţelese.

Nab, aplecat asupra lui, îl striga pe nume, dar inginerul părea să nu audă, iar ochii îi rămîneau închişi. Prezenţa vieţii o dovedeau mişcările. Simţurile însă nu se deşteptaseră încă.

Pencroff era necăjit că n-are foc şi nici putinţa de a-l aprinde, căci uitase să ia cu el bucăţica de cîrpă arsă, pe care ar fi aprins-o lovind două pietre una de alta. Cît despre buzunarele inginerului, ele erau goale; doar ceasul îi mai rămăsese într-un buzunar al vestei. După părerea tuturor, Cyrus Smith trebuia transportat cît mai repede la Cămin.

Îngrijirile date îl făcură pe inginer să-şi vină în fire mai repede decît se aşteptau. Apa cu care îi umezeau buzele îl învioră încetul cu încetul. Lui Pencroff îi dădu în gînd să amestece în apă puţin suc din carnea de pasăre friptă pe care o aduseseră. Harbert se repezi pînă la ţărm şi aduse două scoici mari. Marinarul făcu din carnea strivită şi amestecată cu apă un fel de zeamă pe care o introduse între buzele inginerului şi li se păru că acesta o sorbi cu nesaţ.

Deschise în cele din urmă ochii. Nab şi reporterul se aplecară grăbiţi spre el.

— Stăpîne ! Stăpîne ! strigă Nab.

Inginerul îl auzi. Recunoscu pe Nab şi pe Spilett, apoi şi pe ceilalţi doi.

Din nou şopti cîteva cuvinte, aceleaşi, fără îndoială, pe care le şoptise şi prima dată şi care arătau gîndurile ce nu încetau să-l frămînte. De data asta îl înţeleseră.

— Insulă sau continent ? murmură el.

— Ah ! — nu se putu stăpîni să exclame Pencroff —- puţin ne pasă, bine că trăieşti dumneata, domnule Cyrus. De-i insulă sau continent, vedem noi asta mai tîrziu.

Inginerul făcu un semn uşor, apoi adormi.

Îi respectară somnul, iar reporterul începu imediat să facă pregătiri pentru ca inginerul să poată fi transportat în cele mai bune condiţii. Ieşind din grotă, Nab, Harbert şi Pencroff se îndreptară spre o dună înaltă, în