Pretutindeni în jur, trecătorii mergeau grăbiţi în toate direcţiile, automobiliştii claxonau nervoşi, femeile îşi scuturau zgomotos covoarele la fereastră. Nişte puşti alergau trăgând unii într-alţii cu pistoale cu apă. "Pac, pac, pac, sunteţi morţi toţi trei!" urlă unul. Băieţii aceştia care se jucau de-a hoţii şi vardiştii îl enervară nespus pe Jacques Méliès.

Ajunse în faţa clădirii în care locuia. Era un complex de apartamente de mari dimensiuni, formând un dreptunghi perfect, de o sută cincizeci de metri înălţime şi la fel de lat. În jurul antenelor de televiziune se roteau câţiva corbi.

Mereu la pândă, portăreasa îşi scoase capul prin ferestruica gheretei sale şi-l interpelă de îndată:

― Bună ziua, domnule Méliès! Ştiţi, am văzut ce scrie în ziar despre dumneavoastră! Nu sunt decât nişte invidioşi!

― Poftim? făcu el mirat.

― Eu, în orice caz, sunt sigură că dumneavoastră aveţi dreptate.

Urcă scara, sărind câte patru trepte deodată. Acasă îl aştepta, ca de obicei, Marie-Charlotte. Îl iubea cu o dragoste pasionată şi, ca în fiecare zi, îi adusese ziarul. Când deschise uşa, ea îl ţinea încă în bot.

― Dă-i drumul, Marie-Charlotte!

Pisica se supuse fără să crâcnească, iar Méliès se repezi febril la Écho du dimanche. Nu-i luă prea mult timp ca să descopere propria-i fotografie şi titlul în litere groase de deasupra:

CÂND POLIŢIA SE PROSTEŞTE

Editorial de Laetitia Wells

"Democraţia oferă multe drepturi. Ea ne permite, printre altele, să pretindem respect chiar şi atunci când suntem reduşi la starea de cadavru. Iată însă că dreptul acesta îi este refuzat defunctei familii Salta. Nu numai că misterul acestui triplu asasinat nu a fost elucidat, dar, ca o culme a culmilor, răposatul domn Sébastien Salta, care nu se mai poate apăra de-acum, se trezeşte acuzat de a-şi fi ucis cei doi fraţi înainte de-a se pedepsi singur. Cât de comod este să îi acuzi pe cei morţi, care nu mai pot dispune de asistenţa unui avocat! Tripla crimă de pe strada Faisanderie are cel puţin meritul de-a ne face să cunoaştem mai bine personalitatea comisarului Jacques Méliès. Iată pe cineva care, bazându-se pe celebritatea câştigată, îşi permite să încheie fără ruşine o anchetă făcută de mântuială. Declarând Agenţiei centrale de presă că fraţii Salta au murit cu toţii otrăviţi, nu numai că domnul comisar Méliès îşi permite o judecată pripită asupra unei afaceri mult mai complicate decât pare la prima vedere, dar pe deasupra mai şi insultă nişte morţi!

Sinucidere? Dat fiind că am putut arunca o privire asupra cadavrului lui Sébastien Salta, pot să asigur pe oricine că omul acesta a murit pradă celei mai cumplite terori. Faţa nu îi mai era decât o mască a groazei!

E uşor de crezut că autorul unui dublu fratricid a putut să simtă o remuşcare dintre cele mai puternice, care a provocat această expresie facială. Dar oricine posedă cât de cât nişte noţiuni de psihologie umană ― ceea ce nu pare să fie cazul domnului comisar Méliès ― îşi poate da seama că un om capabil să pună o otravă mortală în mâncarea pe care urma să o împartă cu familia a depăşit cu siguranţă stadiul unor asemenea stări sufleteşti. Chipul unui astfel de om nu ar mai trebui să exprime decât seninătatea în sfârşit regăsită.

Să fie atunci de vină durerea? Cea provocată de otravă nu este atât de acută. Şi, pe deasupra, ar trebui să cunoaştem natura otrăvii, care ar explica astfel totul. În ce mă priveşte, m-am dus la Morgă ― din moment ce poliţia nu mi-a permis să anchetez la locul crimei ― şi l-am chestionat pe medicul legist, care mi-a spus că trupurile celor trei Salta nu au fost autopsiate. Afacerea a fost deci clasată fără a se cunoaşte cauzele exacte ale deceselor. Câtă lipsă de seriozitate din partea domnului comisar Méliès, care este considerat un criminalist de mare reputaţie!

Clasarea atât de rapidă a cazului Salta dă de gândit şi oferă chiar motive de nelinişte. Ne putem întreba, pe bună dreptate, dacă nivelul de studii al cadrelor poliţiei noastre naţionale este suficient de ridicat pentru a face faţă subtilităţii specifice noii criminalităţi. L. W."

Méliès făcu ziarul ghem şi scoase o înjurătură.

13. 103 683 ÎŞI PUNE ÎNTREBĂRI

Degete!

Degetele!

Un tremur neobişnuit o cuprinse pe 103 683.

În mod normal, furnicile nu cunosc frica. Dar 103 683 mai este oare "normală"? Rostind cuvântul mirositor Degete, craniul din depozitul de gunoi i-a trezit la viaţă un sector din minte ce zăcuse până atunci adormit, dat fiind că nu mai fusese activat de mii de generaţii: sectorul fricii.

Până acum, de fiecare dată când se gândea la marginea lumii, furnica-soldat îşi cenzura amintirile, ştergându-şi din minte întâlnirea cu Degetele: Degetele şi puterea lor fenomenală, morfologia lor de neînţeles, impulsurile lor oarbe şi ucigaşe.

Dar craniul acesta, rămăşiţă stupidă a unei moarte oarecare, a fost suficient pentru a reactiva zona fricii. Odinioară, 103 683 fusese o luptătoare curajoasă, aflată mereu în prima linie a legiunilor care înfruntau armata furnicilor pitice. Se oferise spontan să plece spre Orientul malefic. Luptase împotriva spioanelor cu miros de stâncă. Vânase şi alungase animale al căror cap era atât de sus, că nici nu putea fi zărit. Dar întâlnirea cu Degetele îi alungase tot avântul.

103 683 îşi aminteşte vag de monştrii aceia de apocalips. O vede din nou pe prietena ei, bătrâna 4 000, trasă ca o frunză de către un nor negru de o iuţeală năucitoare.

Unii îi numeau "paznicii de la capătul lumii", "animale fără capăt", "umbre tari", "spărgători de lemne", "duhoarea-morţtii"...

De la un timp însă toate furnicarele din regiune căzuseră de acord să atribuie fenomenului acestuia derutant un nume comun:

Degetele!

Degete: lucrurile acelea ce se ivesc de niciunde pentru a răspândi moartea. Degete: animalele acelea care spulberă totul în drumul lor. Degete: masele acelea uriaşe care strivesc şi doboară micile oraşe. Degete: umbrele acelea care poluează pădurea cu produse care otrăvesc pe oricine le gustă. Doar gândindu-se la toate acestea, 103 683 are o