de ani ai bătrânei Mohataha şi se abţinuse să adauge două zerouri la cei zece sau cincisprezece cenţi de zece ani de acum, întrebându-se de fiecare dată de ce se abţinea, uimit de propria sa virtute sau cel puţin de puterea sa de voinţă. Era o chestiune de principiu. El fusese – ei: aşezarea (de acum oraşul) – care se gândise să treacă lacătul în contul Statelor Unite ca un lacăt concret, un risc colectiv, un obiect concret, ineradicabil, într-un joc în care se putea câştiga pierde sau face remiză, şi să lase aşchiile să cadă unde-ar fi putut să cadă, în acea zi nedesluşită când vreun inspector federal ar fi putut, o simplă posibilitate ipotetică, să controleze problemele Chickasaw-ilor; Statele Unite însele fuseseră cele care se oferiseră de bunăvoie să le arate cum să transforme lacătul acela cu neputinţă de a fi făcut să dispară în unsoare de osii nedovedită şi efemeră – omul acela mic slăbănog, de statura unui copil, singuratic, neînarmat imbatabil şi neintimidat, nici măcar sfidându-i, nici măcar avocat sau reprezentant al Statelor Unite, ci înseşi Statele Unite, ca şi cum Statele Unite ar fi spus „Vă rugăm să acceptaţi un dar de cincisprezece dolari” (oraşul îi plătise de fapt bătrânului Alec cincisprezece dolari pentru lacăt; el nu a vrut să accepte mai mult), şi ei nici măcar nu-i refuzaseră, ci pur şi simplu îi anulaseră întrucât, îndată ce Pettigrew dăduse glas alternativei, Statele Unite îi şi pierduseră pentru totdeauna; ca şi cum Pettigrew ar fi pus aceste cincisprezece monede de aur concrete şi cu putinţă de a fi cântărite în mâinile – să zicem ale lui Compson sau ale lui Peabody – şi ei îi lăsaseră să cadă într-o gaură de şoarece sau într-un puţ, nefăcând niciun bine nimănui, nici restituire faţă de cei dăunaţi nici răsplătire pentru cei care făcuseră daunele, lăsând de fapt întregii stirpe a omului, atâta cât avea să mai dăinuie, pentru totdeauna şi în chip irevocabil, un deficit de cincisprezece dolari, cincisprezece dolari în pierdere;

 

Aceasta era ceea ce îl tulbura pe Ratcliffe. Dar ei nici măcar nu-l ascultau. Îl auzeau, fireşte, dar nici măcar nu ascultau. Sau poate că nici nu-l auzeau, aşezaţi la umbră pe veranda lui Holston, privind, văzând, deja la un an depărtare, căci era de-abia zece iulie; a fost vara lungă, toamna strălucitoare molatecă uscată până la ploile din noiembrie, dar de data aceasta nu aveau să mai aibă nevoie de două zile ci de doi ani şi poate mai mult, cu o iarnă de planuri şi pregătiri înainte. Aveau chiar şi un instrument disponibil şi aşteptând, aproape ca şi providenţa: un bărbat numit Sutpen, care venise la aşezare în aceeaşi primăvară – un bărbat mare ostentativ fără prieteni uzat de patimi deloc vorbăreţ, care se mişca printr-o aură decolorată de anonimat şi violenţă asemenea unui om abia intrat într-o cameră caldă sau cel puţin într-un adăpost, venit dintr-o furtună de zăpadă, aducând cu el vreo treizeci de bărbaţi sclavi încă şi mai sălbatici şi mai echivoci decât sălbaticii indigeni, Chickasaw-ii cu care aşezarea ajunsese să spună că s-ar fi obişnuit, care (negrii cei noi) nu vorbeau englezeşte ci în schimb ceea ce Compson, care vizitase New Orleansul, spunea că ar fi franţuzeasca-caraibiano-spaniolă a Insulelor cu Trestie de Zahăr, şi care (Sutpen) cumpărase sau obţinuse să i se recunoască sau în orice caz dobândise o bucată de pământ în direcţia opusă şi după toate aparenţele avea intenţia să stabilească un domeniu pe o scară încă mai ambiţioasă şi mai grandioasă decât cel al lui Grenier; adusese cu el chiar şi un arhitect parizian – sau mai degrabă un prizonier, întrucât se spunea în camera din spate a lui Ratcliffe că omul acesta dormea noaptea într-un fel de groapă pe şantierul castelului pe care-l proiecta, legat de mâna unuia dintre sclavii caraibieni ai celui care-l capturase; şi într-adevăr, cei din aşezare nu avuseseră nevoie să-l vadă decât o singură dată ca să ştie că nu era mai docil decât cel care-l capturase, tot aşa cum nevăstuica sau şarpele cu clopoţei este nu mai uşor de îmblânzit decât lupul sau ursul în faţa cărui se dă îndărăt până e încolţit cu totul şi fără speranţă: – un bărbat nu mai înalt decât Pettigrew, cu ochii plini de umor sardonici neînfrânţi, care văzuseră totul şi nu crezuseră nimic din acestea toate, înveşmântat cu pălăria largă costisitoare şi vesta din brocart şi manşetele înfoiate ale vreunui jumătate artist-jumătate filfizon; şi ei – Compson poate, Peabody sigur – şi-l puteau imagina în brocartul şi dantelele sale murdare de noroi şi sfâşiate de mărăcini, stând aici în sălbăticia nestrăbătută, visând colonade şi portice şi fântâni şi promenade în stilul lui David, având exact lângă fiecare dintre coatele lui câte un negru identic, uriaş, pe jumătate gol, nici măcar pândindu-l, doar respirând, mişcându-se de fiecare dată când el făcea un pas, asemenea umbrei lui, repetată de două ori şi umflată până la dimensiuni gigantice;

 

Astfel că aveau chiar şi un arhitect. El îi ascultă timp de poate un minut în camera din spate a lui Ratcliffe. Apoi schiţă un gest cu neputinţă de descris şi spuse, „Ptiu. Nu aveţi nevoie de niciun sfat. Sunteţi prea săraci. Nu aveţi decât mâinile astea ale voastre şi lutul cu care să vă faceţi nişte cărămizi foarte bune. Nu aveţi deloc bani. Nu aveţi nici măcar ceva de copiat; cum aţi putea face ceva greşit sau prost?” Dar i-a învăţat cum să-şi modeleze cărămizile; a proiectat şi a construit cuptorul în care să ardă cărămizile, cărămizi din belşug întrucât ei probabil ştiuseră din acea primă dimineaţă galbenă şi că acest unic edificiu nu avea să fie de ajuns. Dar deşi amândouă fuseseră concepute în aceeaşi clipă şi planificate simultan în cursul aceleiaşi ierni şi construite în continuare în cursul următorilor trei ani, tribunalul fireşte apăru primul, şi în martie, cu nişte ţăruşi şi gheme de sfoară de undiţă, arhitectul creă într-un crâng de stejari din faţa tavernei şi a magazinului piaţa şi fundaţiile simple, desemnul irevocabil nu