sălbăticiei neumblate, ci în şoldul, în furca, în părţile ei tainice şi care era irevocabila aruncare de zaruri a vieţilor, destinelor, trecutului şi viitorului lor – nici măcar spunând ceva încă o vreme din moment ce fiecare dintre ei credea probabil (şi chiar puţin ruşinaţi) că un asemenea gând ar fi fost singuratic, numai al lui, până când în sfârşit unul dintre ei vorbi pentru toţi şi atunci totul era bine întrucât fusese nevoie de o singură suflare unită ca să dea formă acelui sunet, vorbitorul vorbindu-l nu tare, ci sfios parcă, încercându-l parcă, aşa cum faci să intre prima uşoară, neîncrezătoare suflare de aer în ţeava unui corn ciudat, nemaiîncercat până atunci: „Dumnezeule. Jefferson”.

„Jefferson, Mississippi”, adăugă un al doilea.

„Jefferson, districtul Yoknapatawpha, Mississippi”, îl îndreptă un al treilea; cine, care dintre ei, nu mai avea importanţă de data aceasta întrucât era încă o singură suflare unită, o stare de vis a tuturor, îngândurată şi statică, şi care ar fi putut foarte bine să dăinuie şi după răsăritul soarelui, deşi probabil ştiau că nu se cade, întrucât Compson mai era şi el acolo: ţânţarul, spinul, catalizatorul.

„Dar numai că nu e, până când nu terminăm dracului cu chestia asta”, spuse Compson. „Haide. Să ne apucăm de lucru.” Astfel că îl terminară în ziua aceea, muncind repede acum, cu iuţeală şi uşurinţă încă, concentraţi şi totuşi neatenţi, ca să-l termine şi încă repede, nu să-l ducă la bun sfârşit ci să şi-l ia din drum, să-l aibă în spatele lor; nu să-l termine repede pentru a-l stăpâni, a intra mai repede în posesia lui, dar pentru a fi în stare să-l oblitereze, să-l şteargă cât mai repede, ca şi când ar fi ştiut în plus în acea primă lumină galbenă că nu avea să fie mai aproape, că nu avea să fie nici măcar începutul; că acea cămăruţă sprijinită de peretele lui pe care o construiau ei atunci n-avea să fie nici măcar modelul şi nici nu ar fi putut fi numită muncă de practică, muncind mai departe până la amiază, ora să se oprească şi să mănânce, vremea la care Louis Grenier sosise de la Cotul Francezului (plantaţia lui; conacul lui, bucătăria şi grajdurile şi coteţele şi colibele sclavilor lui şi grădinile şi promenadele şi câmpurile care o sută de ani mai târziu aveau să fi dispărut, ca şi numele şi sângele lui, nelăsând nimic decât numele plantaţiei lui şi propria lui legendă pierind încet, coruptă asemenea unui strat subţire de praf indigen efemer şi totuşi cu neputinţă de izgonit, aşternut peste o parte a regiunii înconjurând o prăvălioară de la o răspântie, acum pierdută şi cu tencuiala şi vopseaua cojite) de la douăzeci de mile mai departe, aşezat în spatele unui vizitiu sclav şi al unui valet sclav în trăsura lui englezească importată şi despre care se spunea că e cel mai frumos asortat atelaj în afara celor din Natchez sau Nashville, şi Compson spuse, „Cred că asta ajunge” – toţi ştiind ce voia să spună: nu abandonarea lucrului; încheierea lui, fireşte, dar mai rămăsese atât de puţin de acum, încât cei doi sclavi ar fi putut să termine. Cei patru de fapt, întrucât, deşi îndată ce se presupusese că cei doi negri ai lui Grenier aveau să-i ajute pe cei localnici, Compson s-a împotrivit invocând ca motiv că cine ar fi îndrăznit să încalce protocolul inflexibil al sclaviei poruncind unui slujitor în grajduri şi cu atât mai puţin unui servitor în casă să facă muncă manuală, ca să nu mai vorbim de a avea temeritatea să-i facă o asemenea sugestie bătrânului Louis Grenier. Peabody rezolvă problema imediat.

„Unul dintre ei poate să se folosească de umbra mea”, spuse el. „N-are cum să-şi schimbe culoarea dacă un doctor alb stă în ea”, şi chiar s-a oferit să fie emisar pe lângă bătrânul Grenier, decât că Grenier însuşi le-a luat-o înainte. Aşa că au mâncat mâncarea de prânz obişnuită a lui Holston, pe când Chickasaw-ii, încă pe vine, nemişcaţi, acolo unde alunecarea umbrei îi lăsase în dogoarea directă, crâncenă a amiezii de iulie în jurul căruţei unde bătrâna Mohataha încă mai şedea sub umbrela de soare de la Paris ţinută de copilul sclavei ei, şi-au mâncat şi ei merindele de amiază pe care (dejunul Mohatahei şi al suitei ei personale se ivi dintr-un coş de peşte împletit din fibre de stejar alb din căruţă) se părea că şi le-ar fi adus de la ceea ce, imitând exemplul albilor, numeau şi ei plantaţia lor, sub braţ înăuntrul pantalonilor făcuţi sul. Pe urmă se întoarseră cu toţii pe veranda din faţă şi – acum nemaifiind aşezarea; oraşul acum; acum era oraş de treizeci şi una de ore – îi priviră pe cei patru sclavi ridicând ultima bârnă şi punând ultima şindrilă pe acoperiş şi prinzând uşa în balamale, şi apoi pe Ratcliffe conducând ceva care semăna cu suita şambelanului străbătând curtea unui castel, străbătând îndărăt piaţa spre prăvălia lui şi intrând şi ieşind purtând lada de fier, şi Chickasaw-ii privindu-i serioşi pe sclavii albilor asudând ca să ducă doctoria densă grea nepătrunsă a albilor în noua sa raclă. Şi acum au avut timp să descopere ce anume îl tulbura pe Ratcliffe.

„Lacătul acela”, spuse Ratcliffe.

„Ce?” spuse cineva.

„Unsoarea aia de osii a indienilor”, spuse Ratcliffe.

„Ce?” spuseră ei din nou. Dar ştiau, înţelegeau acum. Nu era nici lacătul, nici unsoarea de osii; erau cei cincisprezece dolari care ar fi putut fi trecuţi în cont pentru departamentul problemelor indiene în registrele lui Ratcliffe şi nimeni n-ar fi ştiut niciodată, n-ar fi băgat de seamă, n-ar fi simţit lipsa. Nu era lăcomie din partea lui Ratcliffe, şi cu atât mai puţin ar fi sugerat o corupţie. Ideea aceasta nici măcar nu era nouă pentru el; n-ar fi fost nevoie de vreun om venind întâmplător călare pe un cal la aşezare o dată la două sau trei săptămâni, ca să-i dezvăluie o asemenea posibilitate; el se gândise la asta de prima dată când trecuse prima pungă cu bomboane de mentă în contul primului dintre nepoţii deja în vârstă de vreo patruzeci