„Şi l-ai avut?” spuse Peabody. Nici acum Pettigrew nu surâdea. „Îmi pare rău”, spuse Peabody. „Încearcă să uiţi că te-am întrebat asta.” Spuse: „Ne-am hotărât să numim oraşul Jefferson.” Acum s-ar fi părut că Pettigrew nici nu mai respira. Stătea doar acolo, mic, firav, mai mic decât mărimea naturală a unui băiat, un om fără copii, celibatar, lipsit la modul cel mai incorigibil de rude şi de legături, privindu-l pe Peabody. Pe urmă respiră şi, ridicându-şi ţesala, se întoarse spre cal şi o clipă Peabody crezu că avea să se reapuce să-l ţesale. Dar în loc de a-şi mişca ţesala pe cal, el îşi lăsă mâna şi peria peste crupa calului şi rămase o clipă cu faţa întoarsă într-o parte şi capul puţin aplecat. Apoi îşi ridică încet capul şi îşi întoarse faţa îndărăt spre Peabody.

„Puteţi să-i spuneţi lacătului ăluia «unsoare de osii» în contul acela al indienilor”, spuse.

„Unsoare de osii de cincizeci de dolari?” spuse Peabody.

„Ca să se ungă cu ea căruţele pentru Oklahoma”, spuse Pettigrew.

„Da, am putea asta”, spuse Peabody. „Numai că acum numele oraşului este Jefferson. Nu mai putem uita asta vreodată.” Şi asta a fost tribunalul – tribunalul care le trebuiseră aproape treizeci de ani nu numai ca să-şi dea seama că nu-l aveau, ci ca să descopere că nici n-aveau măcar nevoie de el, nu-i simţiseră lipsa, nu fuseseră lipsiţi de el; şi care, înainte de a-l fi avut ca al lor timp de şase luni, descoperiră că nici măcar nu erau prea aproape să-l aibă. Pentru că la un anumit moment între lăsarea întunericului în acea primă zi şi zorile celei următoare, li se întâmplase ceva. Începură chiar în ziua aceea; reparară peretele închisorii şi au tăiat buşteni noi şi au cioplit şiţele şi au ridicat şi micul adaos nepodit alături, sprijinit de el şi au mutat lada de fier din camera din spate a lui Ratcliffe; le-a luat doar două zile şi nu a costat nimic decât munca şi nici asta n-a fost mult pe cap de om, întrucât întreaga aşezare era îndatorată unui singur om, ca să nu-i mai numărăm şi pe cei doi sclavi ai aşezării – omul lui Holston şi cel aparţinând fierarului german – şi nici pe Ratcliffe, căci tot ce a avut el de făcut a fost să pună bârna pe partea de dinăuntru a uşii din spate, întrucât întreaga lui participare se putea aprecia dintr-o singură privire ca fiind să transpire şi să înjure printre buştenii şi şindrilele închisorii pe jumătate delabrate de peste drum – inclusiv Chickasaw-ii lui Ikkemotubbe, deşi aceştia nu transpirau şi nu înjurau; bărbaţi întunecaţi şi gravi îmbrăcaţi în hainele de duminică, în afară de pantalonii lungi sau scurţi pe care şi-i purtau strânşi frumos la subsuoară sau poate legaţi cu cei doi craci pe după gât ca pe nişte cape sau dolmane de husari atunci când trecuseră pârâul prin vad, acum chirciţi pe vine sau tolăniţi la umbră, politicoşi, interesaţi şi odihniţi (chiar şi bătrâna Mohataha însăşi, mama tribului, cu picioarele goale, într-o rochie de mătase purpurie şi cu o pălărie cu pene, aşezată într-un jilţ îmbrăcat în brocart aurit într-o căruţă din spatele a doi catâri, sub o umbrelă de soare cu mâner de argint adusă de la Paris, ţinută de o sclavă – abia un copil) – pentru că ei (ceilalţi albi, confraţii săi sau – în timpul acelei prime zile – fraţii lui de suferinţă) nu remarcaseră încă acel lucru – calitate – acel ceva – ezoteric, excentric, în felul de a se purta, în atitudinea lui Ratcliffe – nu o obstrucţie şi nici chiar un impediment, nici chiar a doua zi, când descoperiseră despre ce era vorba, pentru că el era printre ei acolo, agitându-se, transpirând şi înjurând şi el, ci mai degrabă ceva ca o surcică izolată, infinitezimală, plutind pe un curs de apă sau o revărsare continuă, un singur element sau substanţă, străin şi neîmpăcat, o singură voce subţire aproape neauzită strigând subţiratecă din urletul unei mulţimi: „Staţi, uite, ascultaţi…”

Pentru că erau prea ocupaţi mâniindu-se şi transpirând printre buştenii dislocaţi şi tăind alţii în pădurile învecinate şi curăţindu-i de crăci şi jupuindu-i şi târându-i afară din pădure şi amestecând lutul noroios, subţire, ca să-i sudeze laolaltă; de-abia în ziua a doua au aflat ce-l tulbura pe Ratcliffe, pentru că acum aveau timp, munca neîncetinindu-se, fără să se atenueze transpiraţia aceasta, ci dimpotrivă, dacă s-ar fi putut spune ceva era că acum munca mergea chiar puţin mai repede pentru că acum era şi o anumită uşurătate în această grabă şi tot ceea ce scăzuse era furia şi indignarea, pentru că într-un anumit punct între întuneric şi zori, în prima şi a doua zi, li se întâmplase ceva – oamenii care îşi petrecuseră acea primă zi lungă, fierbinte, nesfârşită de iulie transpirând şi mâniindu-se în jurul închisorii delabrate, azvârlind la o parte, fără să aleagă şi furioşi, buştenii scoşi de la locul lor şi pe ocupanţii închisorii doborâţi de laudanum, ei înşişi asemenea unor buşteni, pentru a reface peretele, înjurându-l pe bătrânul Holston şi lacătul şi pe cei patru – trei – bandiţi şi pe cei unsprezece miliţieni care-i arestaseră, şi pe Compson şi pe Pettigrew şi pe Peabody şi Statele Unite ale Americii – aceiaşi oameni se întâlniră la şantier înainte de răsăritul soarelui a doua zi, care deja promitea să fie şi ea fierbinte şi nesfârşită, dar cu mânia şi furia absente acum, liniştiţi, nu atât gravi cât sobri, puţin uimiţi, sfioşi, clipind puţin poate, privindu-se unul pe altul puţin cam pe alături, puţin nedeprinşi unul cu altul în lumina nouă de culoarea narciselor galbene, privind în jurul lor la adunătura firavă de colibe grosolane aruncate fără nicio ordine şi fiecare dintre ele puţin cam şui faţă de celelalte şi toate reduse la dimensiunile pitice ale unor case de păpuşi de contururile ameninţătoare, uriaşe ale pădurilor care le înconjurau – luminişul acesta mic agăţat fără putere nici chiar măcar în flancul