Prietenia noastră e din ce în ce mai profundă. Cred că întotdeauna voi fi apropiată de el. Nu avem secrete unul faţă de altul: ne dtim până şi jurnalele intime. Paul m-a tot îndemnat s-o rup cu Nietzsche. în cele din urmă am consimţit şi i-am scris lui Nietzsche că, deşi voi preţui întotdeauna prietenia noastră, acel menage ă trois nu mai este posibil. I-am spus că e prea multă suferinţă, prea multă influenţă destructivă – din partea surorii lui, a mamei lui, din cauza certurilor dintre ci şi Paul.

  — Şi răspunsul lui?

  — Sălbatic! înfricoşător! îmi scrie scrisori demente, uneori pline de insulte sau ameninţări, alteori profund disperate. Iată, priviţi pasajele acestea, pe care le-am primit chiar săptămâna trecută.

  Scoase două scrisori, care trădau ele însele starea de agitaţie a celui care le trimisese: un scris inegal, numeroase cuvinte prescurtate sau subliniate de mai multe ori. Breuer aruncă o privire la paragrafele pe care ea le încer-cuise, dar apoi, nereuşind să descifreze mai mult de dteva cuvinte, i le dădu înapoi.

  — Am uitat, spuse ea, cât de greu de dtit este acest scris. Să v-o descifrez pe cea adresată atât lui Paul dt şi mie: „Nu lăsaţi izbucnirile mele de megalomanie sau de vanitate rănită să vă tulbure prea mult – şi dacă s-ar întâmpia într-o zi să-mi pun capăt zilelor în vreun acces pasional, n-ar fi nid o pagubă. Ce sunt fanteziile mele pentru voi! Am ajuns la această rezonabilă înţelegere a situaţiei după ce am luat – din disperare – o doză enormă de opiu."

  Ea se întrerupse.

  — Ajunge atât, ca să vă faceţi o idee despre disperarea lui. Stau deja de dteva săptămâni la proprietatea familiei lui Paul din Bavaria, astfel că toată corespondenţa îmi vine acolo. Paul a distrus scrisorile lui cele mai înveninate pentru a mă scuti pe mine de durere, dar aceasta, adresată numai mie, a scăpat: „Dacă te alung acum, este dintr-o blamare a întregii tale fiinţe. Ai provocat suferinţă, ai făcut rău – şi nu numai mie, d tuturor celor care mă iubesc: această sabie atârnă deasupra capului tău." îşi ridică ochii spre Breuer.

  — Acum, doctore, vedeţi de ce vă recomand atât de vehement să nu vă aliaţi în nici un fel cu mine?

  Breuer trase adânc din trabuc. Deşi intrigat de Lou Salome şi absorbit de melodrama pe care ea o expunea, era îngrijorat. Era oare înţelept că acceptase să intre în joc? Ce junglă! Ce relaţii puternice şi primitive: ne-sfânta Treime, prietenia distrusă dintre Nietzsche şi Paul, legătura puternică dintre Nietzsche şi sora sa. Şi relaţia otrăvită dintre aceasta şi Lou Salome: trebuie să am grijă, îşi zise el, să mă feresc din calea acestor meteoriţi. Cel mai exploziv din toate este, bineînţeles, dragostea disperată a lui Nietzsche, acum transformată în ură, pentru Lou Salome. Dar era prea tifziu pentru a da înapoi. Se angajase deja, iar la Veneţia îi spusese amabil: „N-am refuzat niciodată să-i tratez pe cei bolnavi."

  Se întoarse spre Lou Salomepar — Aceste scrisori mă ajută să înţeleg de ce sunteţi alarmată, Frăulein Salome. Vă împărtăşesc grija cu privire la prietenul dumneavoastră: stabilitatea lui pare precară, iar sinuciderea o posibilitate reală. Dar din moment ce acuma aveţi prea puţină influenţă asupra profesorului Nietzsche, cum îl puteţi convinge să mă viziteze?

  — Da, asta este o problemă – una pe care am analizat-o pe larg. Până şi numele meu este acum otrăvit pentru el, şi va trebui să acţionez indirect. Asta înseamnă, bineînţeles, că el nu trebuie să ştie niciodată, dar niciodată că eu i-am aranjat o întâlnire cu dumneavoastră. Nu trebuie să-i spuneţi niciodată! Dar acum, că ştiu că doriţi să văântâlniţicuel.

  Îşi puse jos ceaşca şi îl privi atât de intens pe Breuer, încât acesta trebui să răspundă repede:

  — Sigur că da, Frăulein. După cum v-am spus şi la Veneţia, „n-am refuzat niciodată să-i tratez pe cei bolnavi".

  La auzul acestor cuvinte, pe faţa lui Lou Salome' se aşternu un zâmbet larg. Ah, fusese mai încordată decât îşi imaginase el.

  — Cu această asigurare, domnule doctor, voi începe campania noastră de a-l aduce pe Nietzsche în cabinetul dumneavoastră fără ca el să cunoască rolul meu în această chestiune. Comportamentul său este atât de dereglat acum încât ştiu că toţi prietenii lui sunt alarmaţi şi ar primi cu bucurie orice plan raţional pentru a-l ajuta. Mune, în drum spre Berlin, mă voi opri la Basel pentru a-i propune planul nostru lui Franz Overbeck, prietenul de-o viaţă al lui Nietzsche. Reputaţia dumneavoastră ca diagnostician ne va ajuta. Cred că profesorul Overbeck îl poate convinge pe Nietzsche să vă consulte în legătură cu starea sănătăţii sale. Dacă voi reuşi, vă voi da de ştire printr-o scrisoare.

  Una după alta, ea puse repede scrisorile lui Nietzsche înapoi în poşetă, îşi învolbură fusta lungă şi amplă, îşi luă blana de vulpe de pe canapea, apoi îi luă mâna lui Breuer.

  — Iar acum, dragă domnule doctor.

  Când îşi puse şi cealaltă mină peste a lui, pulsul lui Breuer se acceleră. Nu fi prost, îşi zise el, dar se abandonă căldurii mâinii ei. Ar fi vrut să-i spună câtă plăcere îi făcea atingerea ei. Probabil că ştia, căci îi tinu mâna într-a ei în timp ce vorbea.

  — Sper că vom ţine legătura în ceea ce priveşte această chestiune. Nu numai din pricina profundelor mele sentimente faţă de Nietzsche şi a temerii mele că sunt, fără să vreau, responsabilă pentru o parte a suferinţelor lui. Mai e şi altceva. Sper, de asemenea, că noi doi vom deveni prieteni. Am multe păcate, după cum aţi văzut: sunt impulsivă, vă şochez, sunt nonconformistă. Dar am şi calităţi. Am un ochi format pentru nobleţea spirituală a unui om. Şi când găsesc un astfel de om prefer să nu-l pierd. Deci, ne scriem?

  Îi lăsă mâna, păşi spre uşă, apoi se opri brusc. Căută în geantă şi scoase două volume