— Oh, domnule doctor, era să uit. Cred că ar fi bine să aveţi ultimele două cărţi ale lui Nietzsche. Vă vor face o idee asupra modului său de gândire. Dar nu trebuie să ştie că le-aţi văzut. I-ar stârni bănuieli, căci s-au vândut foarte puţine din aceste cărţi.

  Din nou îi atinse braţul lui Breuer.

  — Şi încă ceva. în ciuda faptului că acum are atât de puţini cititori, Nietzsche e convins că va fi celebru. Mi-a spus odată că viitorul îi aparţine. Aşa că nu spuneţi nimănui că-l ajutaţi. Nu-i pomeniţi numele faţă de nimeni. Dacă o faceţi, şi el află, va considera asta o mare trădare. Pacienta dumneavoastră – Arma O. – nu e numele ei adevărat, nu-i aşa? Folosiţi un pseudonim?

  Breuer dădu din cap afirmativ.

  — Atunci vă sfătuiesc să faceţi la fel şi pentru Nietzsche. Auf Wiedersehen, domnule doctor. îi întinse mâna.

  — Îuf Wiedersehen, domnişoră, spuse Breuer aplecân-du-se şi sărutându-i mâna.

  După ce închise uşa în urma ei, se uită la cele două volumaşe cu coperte subţiri şi observă titlurile ciudate – Die Frohliche Wiessenschaft (Ştiinţa voioasă) şi Menschliches, Alhumenschliches (Omenesc, prea omenesc) – apoi le puse pe birou. Se duse la fereastră s-o mai zărească o ultimă oară pe Lou Salome. Ea îşi deschise umbrela, coborî repede treptele din faţă şi, fără a se uita înapoi, se urcă într-o trăsură care aştepta.

  CAPITOLUL 3

  Întorcându-se de la fereastră, Breuer scutură din cap pentru a şi-o alunga pe Lou Salome din minte. Apoi trase de şnurul care atârna deasupra biroului său pentru a o anunţa pe Frâu Becker să-l trimită înăuntru pe pacientul care aştepta în anticameră. Herr Perlroth, un evreu gâr-bovit, cu barbă lungă, intră cu pas şovăitor.

  Cu cincizeci de ani în urmă, află Breuer curând, Herr Perlroth trecuse printr-o traumatizantă operaţie de amigdalită – amintirile lui despre aceasta fiind atât de cutremurătoare încât, până în ziua de azi, refuzase să consulte un medic. Chiar şi acum îşi tot amânase vizita, dar „o situaţie medicală disperată", după cum se exprima el, nu-i mai lăsase nici o alternativă. Breuer renunţă imediat să se mai comporte ca un medic, se ridică de la birou şi se aşeză în scaunul alăturat, aşa cum făcuse şi cu Lou Salome, pentru a sta de vorbă relaxat cu noul său pacient. Discutară despre vreme, despre noul val de imigranţi evrei din Galiţia, despre antisemitismul crescând al Asociaţiei Austriece pentru Reformă şi despre originea lor comună. Herr Perlroth, ca aproape toată lumea în comunitatea evreiască, îl cunoscuse şi îl respectase pe Leopold, tatăl lui Breuer şi, în dteva minute, îşi transferase această încredere în tată asupra fiului.

  — Deci, Herr Perlroth, spuse Breuer, cu ce vă pot fi de folos?

  — Nu pot să urinez, domnule doctor. îmi vine tot timpul, alerg la toaletă, dar nu iese nimic. Stau, şi stau, şi în cele din urmă ies câteva picături. După douăzeci de minute – acelaşi lucru. Mă duc din nou, dar.

  Încă două, trei întrebări, şi Breuer nu mai avu nici un dubiu în privinţa cauzei problemelor lui Herr Perlroth. Prostata pacientului bloca uretra. Mai rămânea acum o singură întrebare importantă: avea Herr Perlroth un adenom de prostată sau cancer? La o examinare rectală, Breuer nu palpă nici un nodul canceros tare, dar găsi o tumoră spongioasă, benignă.

  Auzind că nu era nici un semn de cancer, Herr Perlroth surise larg, luminos, apucă mâna lui Breuer şi o sărută. Dar se întunecă din nou la faţă când Breuer îi descrise, în termeni cât mai liniştitori cu putinţă, natura neplăcută a tratamentului necesar: pasajul urinar trebuia lărgit prin inserarea în penis a unei serii de tije, sau „sonde" lungi, metalice. Deoarece Breuer nu executa el însuşi acest tratament, îl trimise pe Herr Perlroth la cumnatul său, Max, un urolog.

  După plecarea lui Herr Perlroth, puţin după ora şase, era timpul pentru vizitele pe care Breuer le făcea la domiciliu după-amiaza. îşi pregăti trusa lui medicală mare, din piele, îşi puse paltonul îmblănit şi căciula şi ieşi afară, unde îl aşteptau vizitiul său, Fischmann, şi trăsura lui cu doi cai. (In timp ce el îl consulta pe Herr Perlroth, Frâu Becker chemase un Dienstmann care stătea la intersecţia din apropierea cabinetului – un tânăr comisionar cu nasul şi ochii roşii care purta o insignă oficială mare, o pălărie ţuguiată şi o haină militară kaki, mult prea mare, cu epoleţi – şi îi dăduse zece creiţari ca să fugă să-l aducă pe Fischmann. Mai înstărit decât majoritatea medicilor din Viena, Breuer prefera să închirieze un fiacru pentru un an decât să angajeze unul ori de câte ori avea nevoie.)

  Ca întotdeauna, îi înmână lui Fischmann lista pacienţilor care trebuiau vizitaţi. Breuer făcea vizite la domiciliu de două ori pe zi: devreme, după frugalul său mic dejun con-stând din cafea şi un Kaisersemmel triunghiular şi crocant; şi apoi la sfârşitul consultaţiilor de după-amiază de la cabinet, ca şi astăzi. Ca majoritatea medicilor internişti din Viena, Breuer trimitea pacientul la spital numai dacă nu exista altă soluţie. Nu numai că oamenii erau mai bine îngrijiţi acasă, dar erau şi mai feriţi de bolile contagioase care adesea făceau ravagii în spitalele publice.

  În consecinţă, trăsura cu doi cai a lui Breuer era folosită frecvent: într-adevăr, era ca un birou ambulant şi era bine garnisită cu ultimele reviste medicale şi lucrări de referinţă. Cu câteva săptămâni în urmă, invitase un tânăr medic prieten, pe Sigmund Freud, să-l însoţească pe parcursul unei zile întregi. Fusese, probabil, o greşeală! Tânărul încerca să se hotărască în alegerea unei specialităţi, iar ziua aceea îl speriase probabil, îndepărtându-l pentru totdeauna de practica medianei generale. Căci, după calculele lui Freud, Breuer petrecuse şase ore în trăsură!

  Acum, după ce vizitase şapte pacienţi, dintre care trei foarte bolnavi, Breuer îşi încheiase ziua de lucru. Fischmann se îndrepta spre Cafe Griensteidl, unde Breuer obişnuia să bea o cafea împreună cu un grup de medici