Dar în seara aceasta Breuer se răzgândi.

  — Du-mă acasă, Fischmann. Sunt prea ud şi obosit ca să mai merg la cafenea.

  Lăsându-şi capul pe spătarul din piele neagră, închise ochii. Această zi epuizantă începuse prost: îi fusese imposibil să adoarmă la loc după ce avusese un coşmar, la patru noaptea. Programul de dimineaţă fusese încărcat: zece vizite la domiciliu şi apoi nouă consultaţii la cabinet. După-amiază, alţi pacienţi la cabinet, apoi stimulanta, dar tensionata întrevedere cu Lou Salomepar Nici acum nu-şi putea stăpâni gândurile. Imagini insidioase ale Berthei se strecurau în mintea lui: ţinând-o de braţ, plimbându-se împreună cu ea sub razele calde ale soarelui, departe de noroiul cenuşiu şi îngheţat al Vienei. Curând însă, imagini discordante se insinuară: căsnicia lui destrămată, copiii pe care-i părăsea, plecând pentru totdeauna să înceapă o viaţă nouă în America, împreună cu Bertha. Era năpădit de gânduri. Le ura: îi răpeau liniştea; erau ostile – nici posibile, nici dorite. Cu toate acestea, le primea cu bucurie. Singura alternativă – să şi-o şteargă pe Bertha din minte – părea de neconceput.

  Trăsura traversă uruind un pod de scânduri peste râul Viena. Breuer privea pietonii care se grăbeau acasă de la lucru, majoritatea bărbaţi, fiecare purnnd o umbrelă neagră şi îmbrăcaţi cam ca el – cu paltoane de culoare închisă, tivite cu blană, mănuşi albe şi căciuli negre de blană. O figură familiară îi atrase privirile. Bărbatul scund, fără pălărie, cu barba îngrijită, care-i depăşea pe ceilalţi, mereu în frunte! Mersul acela energic – l-ar fi recunoscut oriunde! De multe ori, în pădurile din preajma Vienei, încercase să ţină pasul cu picioarele acelea iuţi, care nu încetineau niciodată decât pentru a căuta Herrenpilze – ciupercile spinoase care creşteau printre rădăcinile pinilor negri.

  Spunându-i lui Fischmann să oprească, Breuer deschise fereastra şi strigă:

  — Sâg, încotro mergi?

  Tânărul său prieten, care purta o haină albastră ponosită dar decentă, îşi închise umbrela şi se întoarse spre trăsură; apoi, recunoscându-l pe Breuer, zâmbi şi răspunse:

  — Pe Backerstrasse 7. O femeie absolut încântătoare m-a invitat la cină în seara aceasta.

  — Ah! Am veşti care te vor dezamăgi! răspunse Breuer râzând. Absolut încântătorul ei soţ e în drum spre casă chiar în clipa asta! Urcă, Sâg, vino cu mine. Mi-am terminat treburile şi sunt prea obosit ca să merg la Grein-steidl. Vom avea timp să stăm de vorbă până la masă.

  Freud îşi scutură umbrela de apă, îşi curăţă încălţările pe bordura trotuarului şi urcă. Era întuneric, iar luminarea care ardea în trăsură crea mai mult umbre decât lumini. După o clipă de tăcere, se întoarse pentru a privi de aproape faţa prietenului său.

  — Arăţi obosit, Josef. O zi lungă?

  — Una grea. A început şi s-a sfârşit cu o vizită la Adolf Feifer. îl cunoşti?

  — Nu, dar am citit câteva articole de-ale lui în Neue Freie Presse. Un scriitor bun.

  — Ne jucam împreună când eram copii. Mergeam împreună la şcoală. A fost pacientul meu din prima zi când am început să practic. Ei bine, acum vreo trei luni, i-am descoperit un cancer la ficat. S-a întins ca focul, iar acum are un icter obstructiv, avansat. Ştii care e faza următoare, Sâg?

  — Păi, dacă îi este obstrucţionat canalul coledoc, bila va continua să se verse în sânge până când va muri de intoxicaţie hepatică. înainte de asta, va intra în comă hepatică, nu-i aşa?

  — Exact. Dintr-un moment în altul. Şi totuşi, nu-i pot spune asta. îmi păstrez zâmbetul optimist, nesincer, chiar şi atunci când vreau să-mi iau un sincer rămas-bun de la el. N-o să mă obişnuiesc niciodată să-mi văd pacienţii murind.

  — Să sperăm că niciunul dintre noi nu va ajunge să se obişnuiască, oftă Freud. Speranţa e esenţială, şi cine altcineva decât noi o poate întreţine? Pentru mine, este partea cea mai grea a meseriei de medic. Uneori am îndoieli mari că sunt potrivit pentru această misiune. Moartea este atât de puternică. Tratamentele noastre sunt atât de slabe – în special în neurologie. Slavă Domnului, aproape am terminat cu rotaţia aceea. Obsesia lor de a localiza boala este dezgustătoare. Ar fi trebuit să-i auzi pe Westphal şi Meyer cum se certau astăzi cu privire la localizarea precisă pe creier a cancerului – şi asta în faţa pacientului!

  Dar – şi făcu o pauză – cine sunt eu să vorbesc? Cu doar şase luni în urmă, când lucram în laboratorul de neu-ropatologie, am fost copleşit de bucurie la sosirea unui creier de sugar, pentru că puteam gusta triumful de a localiza cu precizie boala! Poate că devin prea cinic, dar mă conving din ce în ce mai mult că disputele noastre cu privire la localizarea leziunii acoperă adevărul real: că pacienţii noştri mor, iar noi, doctorii, suntem neputincioşi.

  — Şi nenorocirea este, Sâg, că studenţii unor doctori ca Westphal nu învaţă niciodată cum să ofere alinare muribundului.

  Cei doi călătoriră în tăcere în trăsura care se legăna din cauza vântului puternic. Ploaia reîncepuse acum şi picăturile se spărgeau de acoperişul trăsurii. Breuer vroia să-i dea tânărului său prieten nişte sfaturi, dar ezita, alegându-şi cuvintele, ştiind cât era Freud de sensibil.

  — Sâg, dă-mi voie să-ţi spun ceva. Ştiu cât te-ar dezamăgi să intri în practica medicinei. Probabil că o simţi ca pe o înfrângere, ca şi cum te-ai abandona unui destin mai puţin important. Ieri, la cafenea, te-am auzit din întâm-plare criticându-l pe Briicke pentru că a refuzat să te promoveze şi te-a sfătuit să renunţi la ambiţiile tale de a face carieră universitară. Dar nu-l învinovăţi! Ştiu că are o părere foarte bună despre tine. Am auzit chiar de pe buzele lui că eşti cel mai bun student pe care l-a avut vreodată.

  — Atunci de ce nu mă promovează?

  —