La ce, Sâg? La slujba lui Exner sau a lui Fleischl – dacă se vor retrage vreodată? La o sută de guldeni pe an? Briicke are dreptate în privinţa banilor! Cercetarea e treabă de om bogat. Nu poţi trăi din leafa asta. Şi să-ţi mai întreţii şi părinţii? N-ai să te poţi însura nici în zece ani. Poate că Briicke n-a fost prea delicat, dar a avut dreptate spunând că singura ta şansă de a rămâne în cercetare este să te însori pentru o zestre mare. Când ai cerut-o pe Martha în căsătorie, acum şase luni, ştiind că n-o să-ţi aducă nici o zeste, tu – şi nu Briicke – ţi-ai hotărât viitorul.

  Freud închise ochii o clipă înainte de a răspunde.

  — Vorbele tale mă rănesc, Josef. Ţi-am simţit întotdeauna dezaprobarea în ceea ce-o priveşte pe Martha.

  Breuer ştia cât de greu îi era lui Freud să-i vorbească deschis – lui, un bărbat cu şaisprezece ani mai în vârstă, nu doar prieten, ci şi profesor, părinte, frate mai mare. îşi puse mâna peste a lui Freud.

  — Nu-i adevărat, Sâg! Nu-i deloc adevărat! Doar în privinţa momentului potrivit nu suntem de acord. Am simţit că ai prea mulţi ani grei de pregătire în faţa ta pentru a-ţi lua povara unei logodne. Dar suntem de acord în ce-o priveşte pe Martha – am întâlrdt-o o singură dată, la petrecerea dinaintea plecării familiei ei la Hamburg, şi mi-a plăcut din prima clipă. îmi amintea de Mathilde când avea vârsta ei.

  — Asta nu mă surprinde – vocea lui Freud se mai muiase acum —, soţia ta mi-a fost modelul. De când am cunoscut-o pe Mathilde am căutat o soţie ca ea. Adevărul, Josef, spune-mi adevărul – dacă Mathilde ar fi fost săracă, nu tot cu ea te-ai fi însurat?

  — Adevărul, Sâg – şi nu mă urî pentru acest răspuns, asta a fost acum paisprezece ani, vremurile s-au schimbat – adevărul este că aş fi făcut ce mi-ar fi cerut tatăl meu.

  Freud rămase tăcut. Scoase unul din trabucurile lui ieftine, apoi i-l oferi lui Breuer, care, ca întotdeauna, îl refuză.

  În timp ce Freud îşi aprindea trabucul, Breuer continuă:

  — Sâg, simt Ia fel ca tine. Tu eşti eu. Eşti eu acum zece, unsprezece ani. Când Oppolzer, superiorul meu, a murit pe neaşteptate de tifos, cariera mea universitară s-a sfârşit tot atât de brusc, tot atât de crud ca şi a ta. Şi eu mă consideram un tânăr de mare viitor. Mă aşteptam să-i urmez. Trebuia să-i urmez. Toată lumea ştia asta. Dar a fost ales un ne-evreu în locul meu. Şi eu, ca şi tine, am fost nevoit să mă mulţumesc cu mai puţin.

  — Atunci, Josef, ştii cât de înfrânt mă simt. Nu e drept! Uită-te la şeful catedrei de medicină – Northangel, bruta aia! Uită-te la şeful catedrei de psihiatrie – Meynert! Sunt eu mai puţin capabil? Aş putea face mari descoperiri!

  — Şi le vei face, Sâg. Cu unsprezece ani în urmă, mi-am mutat laboratorul şi porumbeii la mine acasă şi mi-am continuat cercetările. Se poate. Vei găsi o cale. Dar nu va fi niciodată calea universităţii. Şi ştim amândoi că nu e vorba doar de bani. Cu fiecare zi antisemiţii devin tot mai zgomotoşi. Ai văzut articolul din Neue Freie Presse de azi dimineaţă, despre organizaţiile studenţeşti antievreieşti ai căror membri dau buzna în sălile de curs şi-i scot afară cu forţa pe evrei? Ameninţă acum să întrerupă toate cursurile ţinute de profesori evrei. Şi ai văzut numărul de ieri din Presse? Şi articolul despre procesul din Galiţia al evreului acuzat de asasinarea rituală a unui copil creştin? Merg până acolo încât pretind că îi trebuia sânge creştin pentru aluatul de pască! Poţi crede aşa ceva? Suntem în o mie opt sute optzeci şi doi şi toate astea se mai întâmplă încă! Ăştia sunt oameni ai cavernelor, sălbatici acoperiţi doar cu o poleială foarte subţire de creştinism. De asta nu ai nici un viitor universitar! Briicke se disociază personal de astfel de prejudecăţi, desigur, dar cine ştie cum simte de fapt? Eu ştiu că în particular mi-a spus că în cele din urmă antisemitismul îţi va distruge cariera universitară.

  — Dar sunt făcut să fiu cercetător, Josef. Nu sunt atât de potrivit ca tine pentru practica medicinei. Toată Viena îţi cunoaşte intuiţia de diagnostician. Eu nu am darul ăsta. Tot restul vieţii voi fi un medic de mâna a doua – un Pegas înhămat la jug!

  — Sâg, nu ştiu nimic ce să nu te pot învăţa.

  Freud se lăsă pe spate, retrăgându-se din lumina luminării, recunoscător întunericului. Nu dezvăluise niciodată atât de multe lui Josef sau altcuiva în afară de Martha, căreia îi scria în fiecare zi câte o scrisoare despre cele mai intime gânduri şi sentimente ale lui.

  — Dar, Sâg, nu te răzbuna pe medicină. Faci pe cinicul. Priveşte progresele făcute numai în ultimii douăzeci de ani – chiar şi în neurologie. Gândeşte-te la paralizia din cauza otrăvirii cu plumb, sau la psihoza bro-murii sau la trichinoza cerebrală. Toate astea erau mistere acum douăzeci de ani. Ştiinţa înaintează încet, dar în fiecare an mai înfrângem o boală.

  Fu un moment lung de tăcere, apoi Breuer continuă.

  — Hai să schimbăm subiectul. Vreau să te întreb ceva. Predai la o mulţime de studenţi în medicină acum. Ai dat cumva peste un student rus, pe nume Salome', Jenia Salome?

  — Jenia Salome? Nu cred. De ce?

  — Sora lui a fost la mine azi. O întâlnire ciudată. Trăsura trecu prin mica poartă din Băckerstrasse nr.7 şi se opri brusc, f ăcând arcurile grele să se balanseze o clipă.

  — Am ajuns. îţi povestesc înăuntru.

  Coborâră în curtea pavată impunătoare, în stil secolul al şaisprezecelea, înconjurată de ziduri înalte, acoperite cu iederă. De fiecare parte, deasupra arcadelor terasei, străjuite de pilaştri solemni, se înălţau în amfiteatru cinci ferestre mari, arcuite, formate fiecare din douăsprezece